Se împlinesc zece ani de când marea ziaristă și scriitoare Oriana Fallaci a murit. În aceste vremuri tulburi, în care libertățile sunt ucise în numele libertății, în care totalitarismul este impus în numele libertății, în care inclusiv ideile sunt cenzurate în numele libertății, reproducem mai jos cutremurătoarea sa pledoarie: „Iubirea este o sinucidere a propriei libertăți”.

Nu înțeleg mecanismul prin care un bărbat sau o femeie se simt învestiți sau sunt învestiți cu dreptul de a-i comanda pe ceilalți și de a-i pedepsi dacă nu ascultă.

Fie că vine din partea unui suveran despotic sau a unui președinte ales, a unui general asasin sau a unui lider iubit, văd puterea ca pe un fenomen odios și inuman.

Poate că mă înșel, însă paradisul terestru nu a încetat în ziua în care Adam și Eva au fost informați de Dumnezeu că de acum înainte vor munci cu sudoarea frunții și că femeia va naște în dureri. Paradisul terestru s-a sfârșit în ziua în care și-au dat seama că aveau un stăpân care îi împiedica să mănânce un măr.

De acord, pentru a viețui în grup este nevoie de o autoritate care să guverneze, altminteri ar fi haos. Însă partea cea mai tragică a condiției umane este, mi se pare, necesitatea de a avea nevoie de o autoritate care să guverneze, de un șef. Nu se știe niciodată unde începe și unde se termină puterea unui șef: singurul lucru sigur ese că nu o poți controla și că îți ucide libertatea. Mai rău: aceasta este cea mai amară demonstrație că libertatea nu există la modul absolut, că nu a existat niciodată și că nici nu poate exista. Chiar dacă trebuie să ne purtăm ca și cum ar exista și să o căutăm, indiferent care ar fi prețul!

Dacă am putea să numărăm toate ființele care, de-a lungul veacurilor, s-au lăsat torturate și masacrate pentru libertate, am vedea că nici o altă idee nu a costat atâtea fluvii de lacrimi și sânge.

Și dacă am putea lipi toate bucățelele de hârtie pe care a fost scris cuvântul „libertate” am obține o foaie de hârtie în care am putea împacheta Pământul.

Nu există poet care să nu fi cântat libertatea, nu există filosof care să nu fi meditat profund la libertate, nu există istoric care să nu fi relatat victoriile și înfrângerile libertății.

Despre libertate, avem versuri memorabile, pagini de neuitat. Și cu toate acestea nu există nici o definiție a libertății care să fie universal acceptată, și continuăm să ne întrebăm în ce constă ea. Eu, cea dintâi. Am fost educată în cultul libertății, am învățat din copilărie să-i iubesc pe cei care o ocrotesc și să-u urăsc pe cei care o oprimă. Nu scriu niciodată un reportaj sau o carte a cărei temă să nu fie libertatea, iar când mi se cere să o rezum, mă cuprinde panica.

Poate că aceasta se întâmplă din cauză că, asemenea tuturor conceptelor absolute, cel al libertății nu poate fi restrâns la o singură idee; este un mozaic de interpretări, deci de contradicții implicite.

Fără îndoială, mai mult decât un concept, libertatea este și un sentiment, și este imposibil să reduci un sentiment la rațiune. Sau pur și simplu pentru că frica de a nu cădea în capcana retoricii, deci a minciunii, ne frânează, și ne gândim la libertatea la care ne referim majoritatea dintre noi, la libertatea înțeleasă ca un drept și ca o datorie de cetățean.

Am văzut libertăți rănite, ba chiar asasinate, în numele libertății. Am văzut apostoli ai libertății transformați în călăi ai libertății, în numele chiar al acestei libertăți. Am văzut cum în numele acestei libertăți au fost încurajate războaie și s-au purtat războaie nedrepte, false revoluții. Am văzut săvârșite crime oribile și măceluri monstruoase în numele acestei nedreptăți, în strigăte de „Trăiască Libertatea!”, „Patrie și Libertate!”, „Independență și Libertate!”, „Libertate – Egalitate”, „Dreptate și Libertate!”. Istoria ne învață că pretutindeni, în toate epocile și sub toate stindardele, cei care se luptă împotriva tiranilor pot, la rândul lor, deveni tirani, mai răi decât tiranii.

Sau poate ne gândim la libertatea individuală, la libertatea pe care o căutăm în relațiile personale, în viața privată.

În Gândurile sale, Lacordaire a definit această libertate ca pe „dreptul de a face ceea ce nu dăunează altuia”. Și este corect. Cu toate acestea, este o realitate că exercitarea propriei libertăți se termină întotdeauna, sau aproape întotdeauna, prin a afecta, a perturba sau a limita libertatea altuia. Dacă eu fumez o țigară înaintea ta și tu nu suporți fumul, îmi exercit libertatea, însă o afectez, o perturb sau o limitez pe a ta; dacă îmi interzici sau îmi ceri să nu fumez această țigară, tu afectezi, perturbi sau limitezi libertatea mea.

Dacă, fiind întinsă în pat cu tine, las veioza de pe noptieră aprinsă, ceea ce te împiedică să dormi, îmi exercit libertatea, însă o limitez pe a ta; dacă stingi veioza, tu îți exerciți libertatea, însă o limitezi pe a mea. Iar lucrurile nu se schimbă, dacă mă abțin să fumez sau să las lampa aprinsă, pentru că te iubesc. Asta demonstrează numai că iubirea limitează libertatea individuală, fie că este vorba de o iubire maternă, filială sau pentru un bărbat, o femeie, un câine.

Iubește într-adevăr pe cineva și vei vedea că libertatea ta se blochează mai mult decât un vapor ancorat. Iubirea este o sinucidere a propriei noastre libertăți. Și este dovada irefutabilă că libertatea, adevărată, pură, nu există. Și cum ar putea exista ea, dat fiind că nici măcar nu avem libertatea de a alege dacă vrem sau nu să ne naștem, dat fiind că oricare dintre alegerile noastre depinde de această alegere, făcută de altcineva decât noi?

Adevărata libertate, libertatea pură nu există decât în vis. Libertatea este un vis. Pentru a urmări acest vis, a-i prinde măcar umbra, a-i materializa reflexia, ne batem, ne sfârtecăm, murim. Totuși, doamne ferește să nu-l urmărești, să renunți, gândind că este în van să fugi după ce nu există. Fără acest vis, chiar și inteligența se stinge, ca și capacitatea de a crea, de a distinge binele de rău, frumosul de urât. Iar cuvântul demnitate își pierde orice semnificație, viața se reduce la un proces fizic logic asemănător lui însuși: a mânca, a bea, a dormi, a procrea, a muri. Ne naștem sclavi, de acord. Însă nu îmi pot imagina nimic mai stupid, mai jalnic, mai tragic, decât un sclav care se resemnează să rămână sclav, pentru că s-a născut așa.

Cel mai frumos monument închinat demnității umane rămîne pentru mine ceea ce am văzut pe o colină din Peloponez, în compania prietenului meu Alexandros Panagulis, în ziua în care m-a condus la câțiva reprezentanți ai rezistenței, în vara lui 1973 (în timpul Dictaturii Coloneilor – n.r.). Papadopoulos era încă la putere. Nu era vorba nici de un simulacru, nici de un steag, ci de trei litere „OXI”, care în grecește înseamnă „NU”.

Ele fuseseră scrise printre arbori de oameni însetați de libertate, în timpul ocupației nazisto-fasciste, și, vreme de treizeci de ani, acest NU rămăsese acolo, fără să se șteargă, sub ploi și soare. Coloneii dăduseră ordin să fie șters cu var. Însă imediat, ca prin magia vreunei vrăji, ploile și soarele au șters dizolvat varul. Așa că, zi după zi, cele trei litere reapăreau încăpățânate, disperate, indestructibile.