"Natura aceasta feminină, jumătatea aceasta din umanitate, a pus în perplexitate în multe rânduri pe om. De vreme ce <> în mai toate limbile pare să însemne totdeodată <> și de vreme ce bărbatul este cel care până mai ieri a făcut istorie și cultură- cel puțin la suprafață, căci în adânc lucrurile se întâmplau invers, cum vom reaminti îndată- ceea ce s-a spus despre partea femeiască are un straniu accent de tăgadă de sine a omului..." notează filosoful Constantin Noica.
În nenumărate rânduri, femeia a fost denumită exhaustiv " fire slabă și totuși atât de puternică". Femeia rămâne cunoscută pentru frumusețea-i irezistibilă și inegalabilă, dar adesea acuzată de felul în care se poartă sau cum își prezintă trăsăturile. În istorie, ea a fost situată întotdeauna în umbra bărbatului, deși de multe ori era personajul esențial în diferite contexte de viață. Așadar, femeia se prezintă de-a lungul vremurilor într-un ritm fervent al paradoxurilor, învăluită de tonuri enigmatice.
„Omul este sau trebuie să fie o ființă cu hotare; dar femeia nu are întotdeauna hotare.”
Așa a dat Dumnezeu, ca feminitatea să se distingă prin acest fond de originalitate, pulverizându-se într-o capacitate totală de dăruire și revărsare a entuziasmului ancestral. Acuitatea trăirilor și nivelul senzorial de percepție a lumii sunt trăsăturile definitorii ale geniului feminin. Prin felul ei de a fi, reușește să spargă inexistența cu o fărâmă de culoare vie, penetrată de acea tipologie a sentimentelor care sporesc frumosul în umanitate. Femeia împodobește creația mai mult decât oricine, însă dimensiunea ei artistică este potențată de mentalitatea luptătorului care zace în ea fără cuvinte. Dacă în războaiele mondiale care au zguduit lumea din temelii, bărbații erau soldații de pe front, femeile erau ostașii din spatele frontului, fapt descriptibil pentru statusul societății din toate timpurile.
„Ce subtilă, ce inteligentă scuză și-a găsit bărbatul spre a justifica strâmbătățile în care cad el și societatea: femeia e de vină, fiindcă a avut, în Paradis, și continuă să aibă și acum, un prea bun contact cu dracul”, mărturisește în continuare Noica.
Acest aspect se constituie ca realitate și în zilele noastre, când femeia suportă, nu de puține ori, povara învinuirii în caz de eșec. Probabil mult timp trebuie să mai treacă pentru ca ființa umană să-și depășească, fără temeri, îngrădirile psihologice. Omul stă mărturie de putere indubitabilă atunci când reușește să-și asume sincer slăbiciunile și căderile. A se justifica prin femeie este un act de ne-recunoaștere a propriei identități. Fiindcă bărbatul și femeia sunt, fără îndoială, energii de intensități distincte și totodată părți ale aceluiași întreg. În societate e nevoie de o conlucrare pentru a ajunge la un stil de viață armonizat și echilibrat, stil pentru care omenirea s-a luptat în repetate rânduri de-a lungul istoriei.
Într-un alt paragraf, Noica afirmă o realitate de necombătut: „Tot ce a fost esențial pentru om și societate a stat în mâna femeii: familia, limba, educația fundamentală, cultul religios, răgazul, distracția, arta sau, pe alt plan, truda elementară, economia, clasele chiar, adesea și dinastiile, totul a ținut de femeie, cea care <<nu avea drepturi>>"
Același aspect este susținut și de Nicolae Iorga, într-o altă ordine de idei: " Prin urmare, religiozitate, simț pentru artă și, în al treilea rând, pregătire pentru cârmuirea familiei. În jurul acestor idei mari se poate aduna tot ceea ce privește creșterea de odinioară a femeilor la noi." Înclinațiile native au fost cultivate la românce pentru a se desăvârși, înflorind în cel mai frumos chip cu putință. Credința femeii este piatra de temelie, care i-a înălțat caracterul neclintit și nădejdea de a răzbi prin furtunile vieții, indiferent de greutăți. Această credință a mărturisit-o întotdeauna prin fapte grăitoare, mai puțin în cuvinte. Femeia își validează Crezul prin dragostea împărtășită, prin maternitatea ei ca fel de a fi și prin curajul de a converti imposibilul în posibil.
Am spus și mai sus că geniul feminin are o însemnată capacitate de comunicare la nivel senzorial, aspect bine exprimat prin intermediul artei, care cuprinde mai multe domenii. În sens primordial, arta este creația de ordin estetic care transpune trăirile și aspirațiile geniului într-o formă concretă și palpabilă.
Dar mai există și o "artă a vieții", pe care femeia a știut dintotdeauna să o trăiască în plenitudinea ființei sale. Să participi la existența celuilalt cu întreg sufletul, să ridici inimile căzute în ceas de suferință și să crești prin iubire sămânța de potențial din fiecare, constituie cea mai frumoasă dovadă de feminitate.
Cu toate acestea, nimic din tot universul nu se poate compara cu curajul de a fi mamă și cu acest dar unic în existență, maternitatea. A da viață unei făpturi reprezintă unul din cele mai frumoase daruri pe care Dumnezeu le-a lăsat pe pământ. Se spune că nimic nu egalează durerea unei mame atunci când copilul ei se află în suferință. De ce? Fiindcă nimic nu egalează iubirea ei. Este o taină divină pe care nimeni nu o poate exprima la adevărata ei valoare, dar o poate simți orice femeie cu inima deschisă și sinceră.
În acest fel mi-a dat Dumnezeu să simt și eu, sub forma unei experiențe de neuitat, avută într-o seară alături de două fetițe curate în simțire, întrupări elocvente ale inocenței. Irina și Sofia, crâmpeie ale răsăritului de soare, își purtau bucuria specifică vârstei pe gheața limpede a unui patinoar de la poalele munților.
Era ziua în care am avut ocazia să port grija a doi copii și îmi doream să fac aceasta până la capăt. Plăcerea pentru patinaj împletită cu dorința de a ajuta fetele să își depășească limitele, au trezit în mine o nespusă grijă și nevoia de a fi maternă. Minunat lucru! Tendința de a oferi protecție și de a iubi necondiționat fac o femeie, oricât de tânără, să se simtă deplină. Iar când afecțiunea ta primește, pe neașteptate, un răspuns izvorât din inimă candidă de copil, rămâi fără cuvinte!
M-am bucurat să văd cum pe final, Irina și Sofia, patinau independente pe gheața lucioasă, sfidând vântul puternic și orice temere lăuntrică. Atunci s-a ivit în mintea mea următoarea certitudine: mamele sunt niște eroine!
Prin aceste rânduri, nu doresc să aduc un elogiu exorbitant femeii spre a o ridica cu emfază deasupra bărbatului, ci doar să înfățișez veridicitatea prin care femeia este o ființă indispensabilă societății, menită să sporească frumosul și dragostea în lume.
"Și-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.
Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer."
Adrian Păunescu.