Omul care a intervievat un mort și ventuzele care au provocat un incendiu

Știrile care își făceau loc în ziare sau la jurnalele televiziunilor aveau la bază multă pasiune, bătaie de cap și uneori gafe.

Exista o parte savuroasă a presei, nevăzută de public, care te făcea să nu simți munca uneori extenuantă și prelungită până după miezul nopții.

Întâmplări rămase în folclorul media, cunoscute într-un cerc restrâns, arată că și ziariștii sunt supuși gafelor, chiar dacă un pas fals este taxat imediat de public. Sau au zile în care ar vrea să stea departe de tumultul unei redacții. Iată câteva întâmplări care au legătură cu personaje și fapte reale.

Redactorul conștiincios și nu prea

Un redactor a primit sarcina de-a realiza un interviu cu tatăl unei sportive legendare a României. Așa că și-a întocmit un set de întrebări și a pus cu entuziasm mâna pe telefon pentru a începe discuția. Ziaristul a încercat să-l stoarcă de informații pe interlocutor, pentru a scoate un material consistent. Bașca exclusiv. La final, i-a mulțumit tatălui sportivei și s-a așternut la scris. Degetele făceau piruete pe tastatură, frazele se legau ca nuntașii la periniță, interviul promitea.

La final, redactorul a pus punctul final și a trimis textul editorului șef. „Bine, dar n-ai scris câți ani are omul ăsta”. „Imediat, stai să caut pe Google”, a răspuns autorul. Rezultatele căutării erau însă bulversante. Știrile de pe diverse site-uri vorbeau despre decesul interlocutorului, produs cu câțiva ani în urmă.

Debusolat total, a fost ajutat să înțeleagă. Fusese victima unei farse și, de fapt, discutase cu unul dintre colegii din redacție. Greșeala elementară și fundamentală pe care o făcuse era legată de documentare. Un simplu „Search” pe motorul de căutare l-ar fi salvat. Însă, redactorul a încheiat în glorie, cu o replică nemuritoare: „Păi mie nu mi-a zis că e mort.”

Corectorul care nu prea știa gramatică

Ședință generală la un cotidian care a sucombat în urmă cu un deceniu. Participă inclusiv patronul, un milionar de conjunctură, veros, care voia să cunoască echipa. La un moment dat, directorul editorial aduce în discuție greșelile supărătoare care apar în ziar. Dă un exemplu de dezacord evident, care i-a scăpat și redactorului, și corectorului. Directorul pune o întrebare firească omului care trebuie să vegheze asupra textelor: „Puțină gramatică știm?” Răspunsul corectorului vine prompt și fără dubii: „Sincer, nu prea”.

„Câinii” roșii si semantica

În 2008, Dinamo a fost eliminată din Cupa UEFA de o echipă olandeză: NEC Nijmegen. Rezultatul a fost considerat o rușine și în redacția unui cotidian de sport, unul dintre șefi s-a gândit să deschidă prima pagină cu un titlu complicat: „Câinii puli” (n.r - o rasă de câine din Ungaria).

După o dezbatere aprinsă și un sondaj de opinie, s-a decis că titlul merge în pagină. Iar pagina a ajuns la corectură. De unde a revenit cu un „i” adăugat la titlu. Persoana care „periase” textul era convinsă că titlul are o conotație vulgară, dar îi lipsea o literă.

La același cotidian, se adunaseră câteva luni de când oamenii nu mai trecuseră pe la casierie. Chiar așa se făcea plata. Într-un birou, contabila patronului, milionarul de conjunctură și veros, împărțea plicuri cu salarii. Abia în momentul în care angajații priveau conținutul aflau dacă în luna respectivă primiseră lei sau euro, pentru că moneda varia în funcție de cursul de schimb, care trebuia să fie benefic patronului.

Așa că, având salariile întârziate, redactorii s-au gândit să deschidă prima pagină cu un material care în mod normal ar fi fost o informație banală, o știre pe coloană. Era vorba despre fotbaliștii de la Poli Iași, care amenințau cu greva din cauza restanțelor financiare. Pe principiul „Bate șaua să priceapă iapa”, în ziar titlul spunea că „Jucătorii de la Iași au înțeles: nu se mai poate muncă fără bani!”. Însă, mișcarea subtilă nu a fost interceptată de patron și a rămas fără urmări pentru conturile redactorilor.

Întrebări scurte și prin învăluire

Sunt situații când reporterii nu formulează cele mai limpezi întrebări și-i pun în dificultate pe interlocutori. La câteva zile după Paște, în urmă cu mai mulți ani, la Aeroportul Otopeni, mai mulți jurnaliști de sport așteptau revenirea în țară a unor nume cunoscute în fotbalul românesc.

Primul a apărut Bogdan Stelea, care petrecuse sărbătorile pascale în Spania. Un reporter și-a luat elan și a întrebat la obiect: „Dolofan, dolofan?” Fostul internațional a ridicat din umeri nedumerit: „Ce?” „Mielul... A fost dolofan?”, a lămurit reporterul dilema.

Inundație și ventuze

Sunt situații când ai vrea să fii în orice loc în afara redacției. Un ziarist avea deseori acest sentiment și trebuia să confecționeze tot felul de scuze.

Într-o zi și-a sunat șeful și i-a transmis că: „N-ai să crezi ce am pățit. M-am inundat, am sufrageria plină de apă. Se plimbă ăia mici (n.r. - copiii) cu barca pneumatică prin casă. Nu pot să ajung azi”. Într-o altă zi, sarcina învoirii a căzut pe umerii soției ziaristului: „Bună ziua, să știți că M. nu poate ajunge azi. I-am pus ventuze aseară, pentru că era bolnav și a luat foc de la spirt. Dar e bine, își revine în două zile... La revedere!”