„Evenimentul zilei“ continuă ciclul de articole destinat meseriilor muribunde şi vă prezintă povestea lui Constantin Dumitru, unul dintre ultimii legători de cărţi în coperţi de lux din România.

“Nu datorezi nimic cărţilor, dar în viitor ele îţi vor aduce gloria eternă”, îi scria în aprilie 1518 Erasmus din Rotterdam lui Jean Grolier, faimosul trezorier francez, un legendar bibliofil şi legător de cărţi. Constantin Dumitru n-a avut norocul profesional de a respira aerul Renaşterii. Şi-a dus pasiunea în vremuri tulburi, printre gusturile tovarăşilor, aberaţiile propagandistice şi nevoile protocolului ceauşist. Şi-o continuă încă astăzi într-o perioadă la fel de greu de înţeles, setată parcă pe pilotul automat al consumismului.

Pentru Constantin Dumitru coperţile unei lucrări de diplomă nu vor verifica niciodată arta adevărată a legătoriei. Are 84 de ani şi toată viaţa şi-a dedicat-o cărţilor speciale. A avut grija să le îmbrace în piele şi pânză, să le confecţioneze coperţi rezistente, să le sufle cu aur marginile şi să le protejeze paginile de bacterii. Astăzi, când legătoria de artă a devenit o meserie pe cale de dispariţie, nu putem decât să-l ascultăm pe  ultimul Grolier al breslei autohtone.        Cinstit de Liviu Rebreanu

Povestea noastră începe într-o altă lume, în Bucureştiul dintre cele două războaie unde legătoriile de carte se puteau întâlni peste tot, de pe calea Moşilor trecând prin preajma Facultăţii de Drept până pe Lipscani.

Prin ‘38, Constantin Dumitru renunţă la şcoală pentru ucenicie. “Niciun legător nu zicea pe vremuri că era patron, toţi erau meşteri atunci. Patron se spune astăzi.” Ca ucenic, pe lângă bătaia obligatorie din partea maestrului Tănase şi măturatul prăvăliei, viitorul artizan a fost privilegiat pentru că a cunoscut scriitori celebrii ai timpului. Lui Topârceanu, care locuia într-o mică garsonieră undeva pe Moşilor, i-a lucrat nişte volume, iar “în 1940 l-am cunoscut şi pe Liviu Rebreanu, stătea chiar lângă atelierul nostru, eu îi duceam mereu cărţile acasă şi mă cinstea, îmi dădea 15 lei cum era atunci”. După război, avea să mai lucreze şi cu alţi scriitori. Pe regretatul Octavian Paler de pildă l-a cunoscut bine. I-a unit dragostea de cărţi.

Comunismul şi naţionalizarea au schimbat radical ordinea lucrurilor. Peste noapte au dispărut nu doar atelierele cu meşterii lor, ci chiar gusturile oamenilor. Constantin Dumitru ne-a povestit amuzat cum a fost oprit într-o noapte când, după zeci de ore de muncă petrecute pentru a finisa o garnitură de birou, un miliţian s-a decis să facă exces de zel în numele dreptăţii socialiste: “Seara pe la ora 10, când trebuia să predau lucrarea, un miliţian mă opreşte. M-a luat la secţie şi m-a ţinut până dimineaţă. Norocul meu a fost comandantul, fusese şi el tipograf, şi când a văzut ce lucrare aveam cu mine a zis să mă elibereze imediat. Aşa am scăpat”. Pentru un miliţian stalinist era imposbil de conceput că un artist îşi poate transporta – seara târziu şi de unul singur - produsul mâinilor şi a inteligenţei sale pe străzile oraşului. De la Mihai Antonescu la Ştefan Andrei

După 1948, micii meseriaşi interbelici au dispărut treptat, iar legătoriile mari au fost desfiinţate sub imperativul naţionalizării. Tânărul Constantin Dumitru a reuşit să se angajeze la tipografia partidului. Servise ţara şi noua ordine prin participarea pe “frontul de eliberare de sub jugul fascist”, iar acum partidul îi răsplătea devotamentul.

Cărţile nu ştiau însă de lupta de clasă, iar pasiunea legătorului trecea dincolo de războaiele ideologice: “În perioada interbelică lucram la “Delfin” numai şi numai cărţi. Patroana avea legătură cu Mihai Antonescu şi aveam multe lucrări de la Consiliul de Miniştrii”. Asta nu l-a împiedicat însă pe Constantin Dumitru să avanseze în breasla sa, cu atât mai mult cu cât legătoria de cărţi solicita mână de lucru calificată: “M-am angajat la tipografia partidului, apoi la Arte Grafice I. În 1952, în fine, ne-a repartizat la Casa Scânteii, la ordinul lui Chişinevschi care ne-a luat pe toţi de la Poligrafică 5”.

Iniţial au fost doar trei persoane în mamutul tipografic de lângă Herăstrău. Treptat însă activitatea s-a diversificat şi corpul profesional s-a extins. Comenzile veneau în majoritatea lor pe filiera CC-ului. “Ştefan Andrei ne comanda foarte mult, era foarte inteligent, ştia trei limbi străine. Lui îi legam numai în piele. El personal comanda cărţi să i le legăm”, rememorează astăzi Constantin Dumitru. Portretul lui Ceauşescu, în relief, suflat cu aur Pentru Dej n-a avut ocazia să lucreze, regimul îşi ferea încă liderii de excesele auto-admirative. Era o perioadă în care portvizitele, curelele de ceas sau albumele “purtau” măiestria legătorilor de la Casa Scânteii, producând plusvaloare pentru un sistem care ştia deja că luxul necesită capital. Venirea lui Ceauşescu la putere a răsturnat însă toate calculele şi a modificat cursul unei meserii care până atunci produsese “în serie”.   Oricât de paradoxal ar părea, nevoile cultului ceauşist, dar şi ale protocolului de politică externă, au împins legătoria dinspre producţia banală spre cea de artă. “Când a plecat Ceauşescu în China, la Mao, i-am făcut o ramă foarte specială, poleită cu aur, prin Fondul Plastic”, exemplifică Dumitru. Mai mult, “la ziua lui, pe 26 ianuarie, eu făceam nişte cărţi speciale pentru eveniment la comanda CC-ului. Nişte desenatori angajaţi de CC făceau un model pe hârtie adusă din Japonia, iar eu legam. N-am văzut după Revoluţie să apară cărţile astea pe undeva. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ele, că erau destul de mari. Aveau stema PCR în dreapta, stema RSR în stânga şi portretul lui Ceauşescu în relief, suflat cu aur”. Reverenţele îmbrăcate în piele şi suflate cu aur poartă pentru legător priceperea şi măiestria mâinilor sale: “De la el am început noi să avansăm ca legătorie de artă. Pe unde se ducea, el primea nişte decoraţii sau tot felul de diplome şi felicitări. Noi i le legam pe toate astea. Aveau la CC vreo 2-3 maiori care se ocupau exact de chestia asta cu cărţile. Am comandat chiar o maşină specială ca să putem tipări la mărimea diplomelor primite”.

DESTIN Bolile, prezentul şi perspectivele meseriei

Deşi astăzi Constantin Dumitru – cu părul alb, spatele arcuit de timp, dar cu mâinile ferme ca-n tinereţe – încă lucrează acasă, având destule comenzi şi timp să le onoreze, pentru artizan meseria aceasta nu mai are niciun viitor. Cei doi- trei ucenici pe care el însuşi i-a atras spre legătoria de artă în anii ’50 şi care au reuşit să-şi deschidă ateliere după Revoluţie – unul pe Academiei într-un subsol strâmt, umed şi întunecat, altul la Buftea – lucrează singuri, fără ucenici, fără materiale de calitate.   Pe vremuri, îşi aminteşte Constantin Dumitru, când intrai într-o legătorie era ca în farmacie şi în plus se lucrau exclusiv cărţi. Până şi în comunism s-a păstrat o tradiţie a legatorilor prin şcoala de meserii “Dimitrie Marinescu” care pregătea tinere speranţe pentru câmpul muncii: “Cei mai buni elevi ajungeau la Casa Scânteii, halele alea mari aveau nevoie de mână de lucru bună”. Mai mult, tot în acea vreme exista concursul de iscusinţă “Cartea de Aur” pe care elevul favorit al domnului Constantin l-a câştigat în repetate rânduri. Astăzi, legătoria de artă mai trăieşte fie din orgoliul acelor studenţi care vor să-şi prezinte lucrările de licenţă în condiţii decente profesorilor, fie din excentricitatea unor particulari care vor încă să-şi construiască biblioteci. La Casa Scânteii au mai rămas patru persoane „pentru că ce-a urmat după Revoluţie a fost o debandadă”. Apusul unei meserii coincide mai mereu cu bătrâneţea meseriaşilor. Cărţile vechi ascund capcane pentru sănătatea legătorilor pentru că au pagini otrăvite de microbi. “Am refuzat de mai multe ori să lucrez cu astfel de cărţi” – a exclamat Constantin Dumitru – „m-ar fi omorât până acum!”. Prin plămânii obosiţi ai acestor oameni legătoria de artă îşi dă ultima suflare. “Nimeni nu mai vrea să facă aşa ceva. Până şi băiatul meu m-a refuzat. Mi-a zis direct că nu-i place meseria asta. Acum nu văd pe cine aş mai putea eu să învăţ. Vă spun, se pierde legătoria de artă”. ARTA ÎN SLUJBA PARTIDULUI Eminescu şi Constituţia

Constantin Dumitru, Gheorghe Stroe şi Virgil Dinu – trei nume pentru gloria eternă a partidului, dar mai ales trei oameni care au făcut faima legătoriei de artă de la Casa Scânteii. “Eu lucram şi poleit, pe Eminescu doar eu am putut să-l poleiesc şi m-au solicitat să fac lucrare de o sută şi ceva de volume”, punctează mândru bătrânul din faţa noastră. Piaţa muncii de astăzi l-ar numi un freelancer. Era şi atunci, fără să-şi dea seama: “Lucram şi cu Fondul Plastic, şi cu Cooperativa Artă Aplicată şi cu Scânteia. Deci eram prins extraordinar în meserie. Făceam non stop. Aşa m-am perfecţionat”. Artiştii de la Fondul Plastic nu-l ocoleau, ba din contră. Ela Cancicov, Alice Ivănceanu sau Mihai Oroveanu îl solicitau pentru diverse lucrări. “Totul legalizat”, cum ţine să precizeze ritos. Recunoaşte însă că a lucrat ceva departe de ochii curioşi ai lui Spirea, şeful de la Scânteia: “Era foarte invidios, un fel de egoism de meserie. S-a făcut foc când a aflat de lucrarea mea. Nu mi-a dat nici primă”. Curând, misterul e dezlegat – este vorba de Constituţia şi Jurământul din 1974, când Ceauşescu îşi asumă titlul de preşedinte al RSR. “În mod normal, Scânteia ar fi trebuit să lege Constituţia, dar o cunoştinţă de-a mea avea pile şi a luat singură lucrarea. Mi-a zis “Nea Costică, fă o machetă”. Am lucrat pe ascuns, mai mult acasă, dar a trebuit să fac poleitul la Scânteia”, îşi aminteşte Constantin Dumitru. Se miră de un singur lucru astăzi: că nu l-a cunoscut personal pe Nicolae Ceauşescu. “Eu îi făcusem de la A la Z toate albumele aniversare, şase sau şapte dacă ţin bine minte. Chiar în 1989 primisem deja comandă pentru anul următor”. Ianuarie 1990 avea însă să fie cu totul altfel.