Iarna, frigul și rănile sunt principalii inamici ai omului străzii. O noapte petrecută în ger poate face diferența dintre viață și moarte, în timp ce o baie fierbinte, o cină caldă, medicamentul potrivit și puțină atenție fac diferența și îi redau demnitatea.

„Dacă nu te omoară, strada te îmbătrânește sigur cu cel puțin 15 ani. Pentru a-și recăpăta statutul, vârsta reală și speranța că mâine va fi o zi mult mai bună decât cea de azi, oamenii fără adăpost au nevoie să simtă că ne pasă”este concluzia unei seri petrecute alături de membrii Asociației Carusel, o mână de voluntari, adunați în jurul ideii de ajutorare a persoanelor aflate în situații de vulnerabilitate extremă, care administrează centrul de noapte Odesa.

De la mijlocul lunii decembrie și până în martie, zilnic, cel puțin 70 de persoane fără adăpost au posibilitatea să vină la Adăpostul de noapte Odesa pentru a sta peste noapte.

Asociația condusă de Marian Ursan, pe care oamenii fără adăpost îl strigă cu respect ”dom’ director”, îi ajută zilnic pe cei veniți la adăpost să își recâștige demnitatea umană, să își oblojească rănile fizice sau sufletești, să își încarce bateriile pentru încă o zi de luptă cu viața fără adăpost.

Azi, în timp ce face planul zilei ce stă să înceapă,  Marian explică unuia dintre voluntari concluziile proaspăt încheiatului training pe care echipa HARTMANN, unul dintre cei mai vechi producători de pansamente medicale din lume, l-a sustinut pentru echipa de Carusel în săptămâna care s-a încheiat.

HARTMANN a decis anul acesta, ca parte a proiectului CSR „Fapte mici”, să sprijine eforturile Carusel, oferindu-le materiale medicale de folos în tratarea celor mai întâlnite probleme ce apar în centrul Odesa.

Pentru a veni în ajutorul echipei de voluntari, echipa de reprezentanți medicali de la HARTMANN a explicat pașii de urmat în folosirea acestor materiale. „Sesiunea de pregătire a fost mai mult decât binevenită, a fost de un real folos”, conchide Marian.

 

Carusel administrează Adăpostul de noapte Odesa

În fața Adăpostului e zarvă mare chiar dacă mai trebuie să treacă cel puțin un ceas până se deschide. Cel puțin 35 de persoane, femei și bărbați, s-au strâns deja în fața ușii albe de termopan care îi desparte de demnitate, de condiția simplă de OM. Sunt oameni fără adăpost, cu care ne intersectăm prin oraș, la gurile de metrou, la intrarea în magazine, pe stradă sau în parc, cărora le dăm atenție fix cât scoatem un leu din buzunar sau așteptăm să se facă verde la semafor. În fiecare zi, de la mijlocul lui decembrie și până în martie, când se înmoaie vremea, o parte dintre ei își caută alinare la Odesa, adăpostul aflat aproape de centrul Bucureștiului.

”Proximitatea de centru este una dintre recomandările internaționale în materie atunci când o organizație ia în calcul deschiderea unui centru de suport pentru categorii defavorizate”, îmi explică Marian Ursan. Odesa, amplasat pe Calea Șerban Vodă, vis-a-vis de o impunătoare clădire de birouri, a fost deschis acum aproape doi ani, cu ajutorul Direcției de specialitate din Primăria Capitalei.

”Înainte, adăpostul era amenajat undeva prin Piața Romană, dar ni s-a terminat contractul și am fost nevoiți să ne mutăm”.

Marian nu se plânge, nu face asta niciodată - pentru că este un om obișnuit să găsească soluții și să își seteze așteptări realiste. Știe că Odesa poate oferi ajutor unui număr limitat de oameni și asta face. Adăpostul deschis aici este un spațiu cald, prietenos, care servește drept locuință de noapte unui număr de aproximativ 70 de persoane.

Toate încăperile au fost gândite pentru a servi interesul oamenilor veniți aici după ajutor, astfel că nu există un birou al directorului sau o sală destinată echipei. Toți se strâng în același loc, o încăpere pe jumătate cât restul, multifuncțională. La 6.00 seara, aproape toată echipa este deja prinsă cu activitățile curente.

Se sortează pijamalele curate și se pun pe măsuri în raftul de lângă băi, la fel și papucii. Alți doi voluntari au grijă să fie suficient ceai cald pentru oameni.

Marian tocmai a rezolvat problema voluntarilor - băieții care îi supraveghează pe bărbați la baie - și așteaptă să ajungă toți la centru.

Eu fac echipă cu Cristina, vom servi masa și trebuie să ne asigurăm că toate sunt la locul lor. Cristina face voluntariat de mai mulți ani. ”Vin aici de câteva ori pe săptămână, mai merg și la o grădiniță dar numai când mi se cere, că nu poți deranja oamenii toată ziua, bună ziua. E bine să ajuți, atunci când poți”, spune ea.  Empatia și bunătatea ei sunt răsplătite pe deplin de oamenii care vin aici seară de seară, aveam să constat puțin mai târziu.

Flori o masterandă pasionată de asistență socială, încearcă să vorbească cu Marian în timp ce caută să împerecheze o pijama. ”Am un proiect la școală și am nevoie de niște răspunsuri”, explică ea.

Un adăpost cu reguli precise

După ce ajung și Petrică și Stelian ne strângem toți în cerc și Marian confirmă încă o dată echipele. ”În seara asta sunt vreo 15 femei și restul bărbați, voi stați la baie cu ei”, le spune Marian celor doi bărbați.

”O să vină și Mario, dar puțin mai încolo. Cine se ocupă să ducă ceai cald, cine stă în zona de primire, cine servește? Hai să punem băncile în zona de primire!”, le spune colegilor în timp ce se duce spre prima bancă. Chiar dacă spațiul este îngust iar timpul scurt, tot procesul este extrem de bine pus la punct. ”Ca să se încălzească un pic înainte de baie, am făcut aici o zonă de primire, unde cei care vin, intră în ordine și stau pe bancă, așteptând să se schimbe și să intre la baie. Ca să putem gestiona totul, pe măsură ce vin la adăpost, oamenii sunt luați în evidență de echipa de asistenți sociali. Când deschidem, intră întâi femeile, apoi bărbații. Avem două băi, fiecare cu câte 4 dușuri. Oamenii intră, se schimbă de hainele cu care vin, le pun în saci care se sigilează cu numele lor și se pun într-o cameră doar cu această destinație. Fiecare primește un pat într-o cameră. Nu au voie să facă schimb din rațiuni organizatorice. Dacă unuia i se face rău peste noapte și chemăm Ambulanța, trebuie să știm cine este, mai ales dacă nu are acte”, explică Marian Ursan.

Un duș dă reset unei vieți

Nerăbdarea se simte ușor peste tot. Afară, frigul începe să muște din noapte, oamenii vor ceai la foc automat și vorbesc despre cel mai nou membru – Max, pui de corcitură între ciobănesc și lup care a fost deja cazat într-un coteț amenajat lângă intrare și pe care toți îl răsfață ca pe un copil. ”Eu l-am adus, l-am găsit pe stradă, i-am luat și hăinuță, să nu înghețe de frig”, îmi spune mândru proprietarul. E un tânăr care și-a mutat viața din centrul de plasament în stradă pentru că nu și-a găsit un loc stabil de muncă, să-și permită o chirie.

La 19.00 ușa albă de termopan se deschide și primii 20 de oameni intră. Înfrigurați, își dau jos hainele grele și se așează pe bancă în așteptarea dușului. Pentru unii, viața înseamnă haina de pe ei, pentru alții lumea e adunată într-un rucsac sau în două trollere roz.

Zarva de afară se potolește, înăuntru oamenii păstrează o liniște plină de respect. Vorbesc încet, unii chiar în șoaptă, alții se gândesc la ziua care se încheie. Arată bătrâni, chiar dacă unii mai au mult până la pensie. Arată bolnavi și, dacă nu au documente medicale sau Asociația Carusel încă nu a reușit să le facă acte provizorii, medicamentele, pansamentele HARTMANN, sau sfatul gratuit pe care îl primesc aici sunt singura alinare. Sunt înfometați, iar mirosul de chiftele de la cina pregătită deja îi îmbie.

Intră rând pe rând la baie și, când termină, ai în fața ta niște oameni cu 15 ani mai tineri, care pare că au lăsat la duș și vârsta și boala și grijile. Le e foame, iar Cristina și cu mine ne facem datoria conștiincios. Cristina mă avertizează discret să nu îi inoportunez. ”Unii se duc întâi și inspectează camera și patul, alții vor să își mai ia un ceai înainte. Doar după ce se apropie de masă, le dăm cina”, îmi spune Cristina.

”Nu scoateți multe cutii deodată, să nu se răcească, mâncarea trebuie să fie caldă”, ne spune încă o dată Marian.

Poveștile de viață stau cuminți în suflete

 

Femeile se așează rând pe rând la masă, se bucură de cina de azi – chifteluțe și cartofi natur. Unele îmi dau pâinea înapoi, poate vrea altcineva mai multă, mie îmi ajung cartofii, îmi spune o femeie tunsă scurt, la vreo 50 de ani, tăcută altfel.

Vine aici împreună cu o prietenă și este proprietara trollerelor roz. Viața ei e zăvorâtă acolo, nu vrea să o scoată la lumină acum.

”Dom’ director, am și eu nevoie de o pastilă, uite așa mă ia cu frig, nu știu ce am”, îl strigă pe Marian o femeie care nu pare să aibă mai mult de 40 de ani. Marian o ia deoparte, îi pune câteva întrebări și îi aduce o pastilă. După ce primește atenția cerută, femeia se uită atent la o puștoaică tunsă scurt.

• ”Tu vii cumva din Pinochio (centru de plasament – n.n.)? Îmi pari cunoscută”.
• ”Da, și mie îmi păreți cunoscută”, îi răspunde fata.
• ”Păi cred că ai fost colegă cu fata mea, Mari”
• ”Am fost cele mai bune prietene, ce colegă. O fată extraordinară! Ea e bine, acum, nu?” întreabă puștoaica.
• ”Da, s-a căsătorit, are locuință, e foarte bine”, răspunde, mândră, doamna.

 

Viața ei e una complicată, au pierdut casa în care locuiau după moartea tatălui ei, copiii au fost trimiși în centre de plasament și viața ei s-a mutat în stradă. Dă a lehamite din mână, nu vrea să răscolească amintirile. Acum, vrea doar să scape de tremurat.

Lângă ea, o altă femeie, trecută bine de 60 de ani, se bucură când îi aduc un ceai. ”S-au schimbat românii, au început să aibă milă”, exclamă ea. ”Ieri, o doamnă m-a oprit pe stradă să mă întrebe dacă nu vreau un parfum. Azi, un tânăr a scos o pâine din geantă și mi-a oferit-o. E ceva în neregulă, să știi”, glumește în continuare.

A rămas pe drumuri cu câțiva ani în urmă, când după moartea soțului a fost păcălită de o rudă care i-a mâncat banii. Trăiește pe străzi, tricotează diverse articole pe care le vinde trecătorilor și oamenilor miloși. Banii nu îi ajung de chirie, așa că și-a scos din cap ideea de a avea un acoperiș deasupra capului.

La locurile lor, Petrică și Stelian își fac treaba ca la carte. Sunt doi bărbați în toată firea, care au ales, într-o seară de duminică, să îi ajute pe alții în loc să stea acasă la un film bun. În viața de zi cu zi, Petrică este reprezentant medical într-o firmă și a ajuns la Carusel după ce a citit despre ce face asociația. A intrat direct în pâine, deși înainte fusese voluntar într-o organizație similară cu Cercetașii. A devenit un ajutor constant pentru Marian, după prima noapte, despre care spune zâmbind că a fost de foc. Stelian e angajat și el, în viața de zi cu zi, în domeniul protecției copiilor iar în timpul liber are concerte, e lăutar. Chiar și în seara asta are concert, pleacă de la Centru direct la eveniment. Spune că așa a simțit și se bucură că poate da o mână de ajutor.

Voluntarii sunt pe rând părinți sau frați mai mari

Bărbații îi cer ajutorul lui Marian mai mult decât femeile. Vor o cremă pentru durerea de spate, cer un pansament pentru că au o rană care trebuie îngrijită. Oamenii fără adăpost au deseori răni, multe fiind deja cronicizate, nu s-au vindecat de luni întregi, pentru care au nevoie de pansamente speciale cum sunt cele de la HARTMANN. Echipa Carusel le explică faptul că au nevoie de tratament constant, pe o perioadă mai lungă. Ar trebui să vină regulat la centrul Odesa, să se panseze și să fie disciplinați.

Dom’ director Marian este acolo pentru fiecare, este într-o mișcare permanentă, la timp, să îi ajute. Elegant, celor care au nevoie de un tuns sau de un bărbierit nu le spune direct, să-i ofenseze, ci îi întreabă ca un părinte protector: ”Vreți cumva să vă lăsați barbă? Dacă nu, să știți că aveți un aparat de ras în baie și am si aftershave.” După ce folosesc aftershave-ul, unii dintre ei trec intenționat pe lângă Marian să vadă că miros bine.

Cristina îi curăță rana unui bărbat care și-a pierdut un deget de la ger și apoi îi dă unul dintre pansamentele noi, primite donație. Marian se interesează de starea altor doi bărbați care au probleme cu picioarele. Unuia i-a fost amputat jumătate din laba piciorului, din cauza gerului, și, practic, este încă în convalescență.

După cină, oamenii își iau în primire paturile. Lângă baie, în două cutii, stă o bibliotecă mobilă, din care unii dintre cei care rămân peste noapte își aleg câte o carte. Da, mulți dintre ei citesc înainte de culcare și își pot lua cartea cu ei. O aduc înapoi după ce termină. Nu au televizor pe nicăieri, Marian a decis așa pentru a evita discuțiile despre postul tv la care s-ar uita.

Dacă femeile refuză pâine, bărbații cer supliment. În timp ce ele sunt mai guralive, vorbesc de toate și nimic important, bărbații glumesc. Unii pe seama altora și împreună pe seama vieții. Toți își amintesc aici regulile elementare de acasă: salută, spun mulțumesc și sărut-mâna pentru masă, își duc caserola goală la coșul de gunoi.

Sunt oameni ca noi ceilalți, au cu 15 ani mai puțin decât acum 2 ore și sunt optimiști în legătură cu ziua de mâine. Privesc fiecare zi ca pe un dar și ca pe o provocare, cer puțin de la viață și de la semeni. Muncesc la negru sau cerșesc, nu mai cred în niciun ajutor din partea societății,  își pun speranța în sprijinul pe care îl primesc de la oameni ca Marian și voluntarii lui.

La zece, se dă stingerea. Oamenii își înfundă nasul în perna curată ca la mama acasă, o parte dintre voluntari se pregătesc și ei să prindă ultimul autobuz. Marian și echipa de noapte se pregătesc pentru noaptea ce vine. Niciodată nu știu câți oameni ai străzii vor mai trimite cei de la Ambulanță, dar întotdeauna sunt pregătiți să-i primească la fel, plini de căldură și devotament pe cei care vor veni, pregătiți pentru ce va urma.

Despre poveștile de viață ale oamenilor fără adăpost dar și despre echipa de voluntari Carusel, puteți citi pe www.faptemici.ro.