Fiecare izolare a fost diferită. Unii nu au trăit deloc izolarea impusă în luna martie, fiind în prima linie a bătăliei cu virusul. Alții au experimentat izolarea deplină, singuri între patru pereți. Mulți au trăit izolarea alături de familie și nu avut timp de introspecție. 

 

 

 

 

Pentru unii, izolarea a fost un prilej de căutare de sine şi de recompunere interioară. Pentru alţii însă, izolarea a fost de nesuportat şi a însemnat o lungă perioadă de treburi mărunte, odihnă şi plictiseală.

Încă nu cunoaştem toate relatările posibile în scris ale milioanelor de izolări. Memoria este încă mult prea recentă pentru a putea fi transpusă în scris.

Întreaga planetă s-a oprit în loc. Cei care aveau multe restanţe intelectuale la nivel de scris şi de lectură nu au resimţit izolarea ca pe o corvoadă. Este şi cazul subsemnatului. La fel s-a întâmplat cu Octavian Hoandră.

Tavi a muncit enorm în ultima perioadă. A făcut foarte multe emisiuni, probabil cele mai multe pe care un realizator a trebuit să le modereze în ultimii ani. Emisiuni de o excelentă calitate. Invitaţi de marcă, dialoguri incisive. Într-o perioadă în care curentul majoritar de opinie era acela că nu mai avem emisiuni culturale și politice deopotrivă, că totul a devenit o înlănţuire de invitaţi cu acelaşi punctaj sterp de la partide, emisiunile lui Tavi au restabilit onoarea profesiei de jurnalist. "Realitatea românească" a fost cel mai inspirat titlu. Probabil sursa de inspiraţie a fost clasica "Actualitatea românească" a postului de radio Europa Liberă - subtil omagiu adus unui tip de jurnalism care a dispărut între timp.

În orice caz, atunci când auzeam sintagma "Realitatea românească", gândul mă ducea automat la emisiunea de pe vremuri de la Europa liberă. Această paralelă subtilă, la nivelul subconştientului, mi-a oferit de la bun început perspectiva jurnalismului de calitate, a dialogului din care poți afla ceva nou, a analizei profesioniste care oferă întotdeauna o perspectivă diferită de cea iniţială.

Însă nu despre emisiunea respectivă mi-am propus să scriu. Faptul că a fost recompensată cu premiul APTR vorbeşte de la sine despre calitatea ei. Fără emisiunea lui Tavi suntem pe moment cu toţii mai săraci, din punct de vedere al culturii politice şi al culturii în general.

Peste emisiunea lui Tavi a căzut cortina în momentul instituirii stării de urgenţă. Aşa au fost circumstanţele atunci. Îmi aduc aminte că ultima invitaţie a fost într-o sâmbătă, a coincis cu primul caz de coronavirus în Bucureşti şi am decis unilateral să nu onorez invitaţia...pentru prima oară. La vremea respectivă panica ne cuprinsese pe toţi...

Pentru postul de televiziune care găzduia emisiunea, plecarea lui Tavi a fost o pierdere grea, exact în momentul în care era cu atât mai multă nevoie de prezenţa sa. Tavi nu a dorit să plece, era şi este îndrăgostit de platoul de televiziune. O lege a compensaţiei a acţionat exemplar în cazul lui: în lipsa emisiunii, izolat la Cluj, Tavi s-a redescoperit pe sine. Aceasta este originea "Jurnalului de pandemie".

Izolarea a făcut ca mulţi autori să se poată dedica, din nou, scrisului, sustraşi de la îndatoririle cotidiene. Unii au ţinut un jurnal, precum Livius Ciocârlie. Alţii, precum Simona Preda, au iniţiat volume colective despre experienţele în timpul pandemiei. Personal, nu am ales niciuna din aceste variante. Am refuzat mai multe invitaţii de a relata experiența proprie - nu este nimic ieşit din comun a scrie, a preda cursuri online şi a face în paralel temele zilnice cu fata din clasa întâi. Multe familii au procedat la fel. Nu am ţinut un jurnal din simplul motiv că am scris foarte mult - cărţi, capitole şi articole. Nu am avut timp să exprim în scris gândurile mele intime despre tot ceea ce se întâmpla atunci.

Tavi a fost cel mai bine plasat pentru a fi cronicarul avizat al acelei perioade. L-a ajutat enorm experienţa jurnalistică dar mai ales bagajul cultural acumulat.

Poate puţini ştiu că Octavian Hoandră este nu doar un jurnalist de calibru dar şi un scriitor redutabil. Cei care vor să se exprime referitor la persoana lui ar trebui mai întâi să îi citească toate cărţile publicate, inclusiv cea tradusă în limba franceză.

Mulţi scriitori au excelat nu neapărat în romane, ci mai ales în jurnalele lor - cu câtă plăcere am savurat jurnalul fraţilor Goncourt, cât de mult am apreciat jurnalul lui Andre Gide (mai mult decât opera literară), de câte ori am citit şi recitit Jurnalul fericirii, opera de vârf a lui Nicolae Steinhardt, cu mult peste alte scrieri ale sale ori jurnalul lui Radu Petrescu. Sunt un împătimit al jurnalelor, este lectura mea preferată.

Tavi a încercat până în prezent mai multe genuri literare. Nu şi jurnalul. Imediat după întoarcerea în matca Clujului, Tavi a început să scrie şi să publice fragmente din jurnal în Evenimentul Zilei.

Prima dată când am primit de la Tavi un astfel de fragment, am rămas mut de admiraţie, cum rar mi se întâmplă. Senzaţia avută a fost cea a contemplării unei fresce uriașe a unei furtuni pe mare pictată de Aivazovsky. Poţi porni de la detalii pentru a ajunge la peisajul complet, ori poţi porni de la peisajul văzut în ansamblu pentru a identifica apoi detaliile. Deznodământul este oricum acelaşi: eşti lovit din plin de tragedia pe care o naşte furtuna, o tragedie pe care o vezi cum evoluează în faţa ochilor.

La fel este structurat şi "Jurnalul de pandemie". Evenimentele care au avut loc în starea de urgenţă, sentimentele amestecate ale celor angrenaţi în această situaţie, nu par a fi tragice la prima vedere. Privite însă în ansamblu, tragedia se dezvăluie: un alt stil de viaţă îşi face apariţia, un stil pe care nu l-am dorit, cu care nu suntem şi nu putem fi obişnuiţi, firea noastră de fiinţe sociale ne împinge înspre comunicare directă, nemediată de meandrele online. Prin "Jurnal de pandemie", Tavi trage un semnal de alarmă: stilul nostru de viaţă poate fi schimbat pe termen scurt, putem rezista o perioadă, dar suntem condamnaţi să comunicăm între noi. Jurnalul a fost emisiunea lui Tavi în timpul stării de urgenţă. Prin el a comunicat ceea ce nu putea spune la o emisiune. "Jurnalul" nu poate fi citit fără a vedea emisiunile moderate de Tavi - este continuarea lor firească.

Despre ce anume este însă "Jurnalul"?

"Jurnal de pandemie" este un strigăt disperat al lui Octavian Hoandră. Un strigăt împotriva imposturii în politică şi cultura românească. Tavi nu iartă pe nimeni, nu are simpatii politice, pune reflectoarele asupra tuturor, fără excepţie. Jurnalul este însă un strigăt de exasperare, dublat de un strigăt de admiraţie. Tavi apreciază valorile adevărate, chiar dacă acestea nu doresc să se exhibe gratuit, să se pună în valoare în mod ostentativ. Pe multe astfel de valori Tavi le-a invitat la emisiune. Mi s-a întâmplat de multe ori să urmăresc o emisiune moderată de Tavi şi să descopăr un actor, un scriitor sau un medic de care nu auzisem niciodată până atunci, să descopăr ce resurse ascunse de bine sunt în România sau în diaspora românească. În "Jurnal", Tavi continuă pe larg exerciţiul de admiraţie început odată cu emisiunile sale.

Două aspecte reţin atenţia, indiferent din ce perspectivă ar fi citit acest Jurnal.

În primul rând, dexteritatea referinţelor culturale. Izolarea l-a adus pe Tavi alături de cărţile sale dragi din bibliotecă, unele citite, altele aşteptând să fie descoperite. Imposibil să nu remarci abundenţa de referinţe la mari autori, la mari opere. Tavi nu doreşte să impresioneze, să epateze prin cunoaştere superficială. Referinţele sale culturale sunt naturale, ele completează textul în mod armonios. Nimic nu este superficial. Citind "Jurnal de pandemie", poate fi trezit interesul pentru oricare din exemplele culturale invocate. Tavi are cultura în fibra sa intimă - puţini l-au cunoscut până acum poate în această ipostază.

În al doilea rând, Tavi te determină să te îndrăgosteşti iremediabil de Cluj, chiar fără să fi văzut vreodată oraşul. Tavi este clujeanul tipic pe care l-aş dori replicat în cât mai mulţi semeni: cult, manierat, echilibrat, niciodată grăbit. Citind "Jurnalul", este imposibil să nu te gândeşti că a fost scris la Cluj, în condiţii de izolare şi poate doar la Cluj ar fi putut să fie scris. În tumultul oricărui alt oraş, chiar şi în izolare, "Jurnalul" ar fi arătat cu siguranţă altfel...

Cititorul poate regăsi în "Jurnal" un oraş cum nu a mai existat: spectral, părăsit de oameni. Un oraş care îşi arată astfel întreaga sa frumuseţe ascunsă. Pornind de la exemplul clasic al definiţiei suprarealismului drept gestul de a trage cu pistolul în plină stradă, fără motiv, Tavi remarca faptul că în timpul izolării ne-am aflat într-o situaţie dincolo de suprarealism: chiar dacă ai fi vrut să tragi pe stradă fără motiv, nu ai fi nimerit pe nimeni.

Tavi nu a încetat o clipă să fie un om liber. A ieşit din casă pentru a vedea nu doar oraşul pustiu, ci și fizionomiile oamenilor. Tavi nu a fost izolat de nimeni, nici nu s-a autoizolat. A ales varianta intermediară. Libertatea în semi izolare.

Nu ştim în acest moment cand se va trage linia, când va lua sfârşit pandemia, izolarea forţată, limitarea contactelor sociale. Vom mai trăi momente de izolare totală până se va găsi un vaccin? Dificil de dat un răspuns. Cert este că Israelul a reluat acest experiment, forţat de situaţia medicală. Nu ştim prin urmare care va fi bilanţul jurnalelor de pandemie. Există jurnale inedite, după cum există şi jurnale nescrise deocamdată.

Oricum ar fi, când se va face bilanţul,  "Jurnalul" lui Tavi va fi de departe cea mai bună cronică a două luni de izolare, unice în istoria României, două luni care au favorizat introspecţia profundă şi au făcut posibilă o scriere pe care o văd perfect integrată în viitor în programa şcolară - altfel cei care ne vor urma nu vor înţelege ce s-a întâmplat în această perioadă. Octavian Hoandră şi-a asumat rolul lui Ovidiu: poetul, respectiv cronicarul exilat, într-un port, respectiv în biblioteca proprie, martor deplin al unei perioade de timp despre care avem de fapt cu toţii datoria de a mărturisi.