Dacă însăși Marea Britanie l-a băgat în seamă pe fiul Scorniceștiului, lesne de închipuit la ce contorsiuni s-au putut deda vesticii în fața Chinei comuniste.
L-a primit ea, regina Angliei, pe Ceaușescu și l-a plimbat, cu tot cu savantă, în caleașcă, prin centrul Londrei. Că unde-s interese și iese profit nu mai încap fleacuri ca dictatură, drepturile omului și alte efemeride.
Casa de Windsor a consimțit să-i puna în dreapta sa, cu protocol de grad zero, pe tartorii României iar episodul va rămâne în marele atlas al ipocriziei occidentale. Și ce era România pe lângă China? Ceva, undeva, pe hartă.
Dacă însăși Marea Britanie l-a băgat în seamă pe N. Ceaușescu, lesne de închipuit la ce contorsiuni s-au putut deda vesticii în fața Chinei comuniste, după ce fostul lider de la Beijing, Deng Xiaoping, a rostit formula magică : „Nu contează ce culoare are pisica. Important este să prindă şoareci”.
După apariția actualei pandemii, Occidentul a descoperit cu uimire că ea nu ține seama de granițe și nici nu face ură de rasă. Dacă rămânea acolo, în China, pagubă-n ciuperci, nu?
Numai că, brusc și pe nesimțite, moartea s-a strecurat și în clubul bogaților. Marea Britanie, că tot vorbeam de ea, și SUA (ambele cu tradiții în cluburi) s-au trezit acum cu un număr de morți ce pare desprins din statistici de război.
Greu de acceptat că, după apariția virusului în China, nu s-au aflat minți lucide care să avertizeze că noua chinezărie nu va rămâne doar în piața Tiananmen.
Mai mult, scurgeri în presa occidentală arată că serviciile de informații au lansat semnale de alarmă dar puternicii lumii s-au uitat în altă parte.
Ca să împace și capra și puiul Shanghai, Occidentul a considerat întâi mai important să dea o denumire corectă a pandemiei: Covid-19.
Să elimine astfel orice conotație cu China, de unde a provenit. O premieră. Și în condițiile în care, în trecut, și alte pandemii au plecat tot din China.
Faza a doua a fost corolarul corectitudinii politice. Cei pentru care China a devenit nefrecventabilă (nu marile corporații, Doamne ferește!) au fost avertizați, într-un stil destul de sovietic, că se fac vinovați de propagarea sentimentelor „anti-asiatice”. Și, la o adică, chestia poate deveni penală. Pe când și un memorial al martirilor Partidului Comunist Chinez?
Teoretic, la Washington, Paris sau Londra, raportul mondial pentru 2020 al Human Rights Watch, având ca titlu „Amenințarea globală a Chinei pentru drepturile omului”, a fost citit. Cel mai probabil cu un smartphone Apple „Made in China” pe birou.
Pentru că, la ora actuală, China se bucură de un statut de imunitate pe scena internațională. Cu mici excepții, nimeni nu denunță oficial statul polițienesc Orwellian pus în practică de Partidul Comunist Chinez. Departe de a fi marginalizați, emisarilor Chinei li se pune covorul roșu.
Mai rău, asistăm la o veritabilă competiție între state pentru a intra în grațiile Chinei. Cu atât temenelele sunt mai adânci, cu atât ele sunt răsplătite de contracte mai bănoase.
Și mai înrobitoare, avertizează unii specialiști, referindu-se în special la acordurile privind „noile drumuri ale mătăsii” (Belt and Road Initiative) care facilitează accesul Chinei la piețele și resursele naturale ale 70 de țări.
Unele contracte sunt și trecute la secret. Timp de zece ani, cum este cel al finanțării de către China a liniei feroviare Budapesta-Belgrad, considerată ca fiind cea mai importantă investiție în infrastructură realizată în Ungaria. Divulgarea detaliilor acestui contract s-ar putea face, „dar numai după acordul Beijingului”.
Pentru autorul raportului sus menționat, Kenneth Roth, complezența Occidentului față de China este dublată și de o autocenzură impusă companiilor sau persoanelor, inclusiv diplomați, care îndrăznesc să critice Beijingul.
Incapacitatea Occidentului de a avea un discurs și atitudine coerente față de China s-a văzut și cu ocazia jenantelor genuflexiuni ale OMS în fața Beijingului.
„Guvernul chinez consideră drepturile omului drept o amenințare existențială. Dar reacția sa ar putea reprezenta ea însăși o amenințare existențială pentru drepturile tuturor cetățenilor din întreaga lume”, arată Kenneth Roth.
Dar țările occidentale, campioane altfel în drepturile omului, lipsesc de la apel când se pune problema. Uniunea Europeană, distrasă cu Brexitul și acum cu pandemia pe cap, are mari dificultăți să adopte o poziție comună la acest capitol. În timp ce cedează Chinei infrastructură după infrastructură.
Luna trecută, vicepreședinta Comisiei Europene, Vera Jurova, a denunțat și „dependența morbidă” a blocului comunitar de China pentru furnizarea de medicamente și servicii medicale, pe care a dezvăluit-o criza noului coronavirus.
Deloc de mirare. În frenetica cursă pentru profit în ultimii 30 de ani, Big Pharma european a ales să nu mai producă local ci să meargă pe mâna de lucru ieftină și miraculoasă a Chinei. Europa și nu numai: în SUA, 80% din antibiotice provin din China.
Că place sau nu Europei – care, în acest ritm, va deveni, economic vorbind, animalul de companie al Chinei – singurul care a ridicat vocea la Xi Jinping a fost Donald Trump. Nu se știe însă cu ce rezultate se va încheia și cât de „război” va fi războiul comercial început de liderul de la Casa Albă împotriva „manufacturii lumii”.
Superputerile, China fiind pe listă, nu divorțează niciodată, în ciuda aparențelor. Prea mari sunt interesele.
Deocamdată, spun detractorii lui Trump (care nu vin cu soluții), războiul va mai dura, câtă vreme pe șepcile de campanie ale actualului președinte al SUA scrie tot „Made in China”. O etichetă sfântă și pentru giganții IT din Silicon Valley.
Însă pretențiile Chinei de a fi prima superputere nu vor fi decât vorbe câtă vreme SUA vor putea să-i atace și să-i sufoce companiile. China vrea să recupereze decalajul, America vrea să rămână lider.
Chestiunea dificilă este de știut până unde este dispus Donald Trump să meargă în acest război.