Fiica lui Amza Pellea spune că moartea nu poate să ne despartă de cei pe care îi iubim cu adevărat. Oana afirmă că va vorbi toată viaţa despre părinţi, care i-au schimbat viaţa, prin exemplul lor.
După „Mă tot duc“, de la Teatrul Foarte Mic, ai revenit în forţă, la Metropolis, în spectacolul „Buzunarul cu pâine“, după piesa lui Matei Vişniec. Oana Pellea: „Buzunarul cu pâine“ a fost o experienţă, ca şi „Mă tot duc“, amândouă spectacolele au fost jucate mai întâi în străinătate, apoi în România. „Buzunarul...“ îl jucăm, eu şi Mihai Gruia Sandu, de vreo doi ani în limba franceză. Eram foarte curioasă de reacţia publicului român, care e cu totul alta decât cea a publicului de afară. În străinătate, se râde mult mai mult. Pentru români nu e acelaşi lucru, românii se recunosc în poveste şi râd cu amar. Unde te duci în „Mă tot duc“? Şi „Mă tot duc“, şi „Buzunarul cu pâine“ vreau să însemne cu adevărat ceva. Nu mă interesează ca spectatorul să spună „Oana Pellea e o bună actriţă“. „Mă tot duc“ afirmă că eu cred în iubire, deschidere, sensibilitate şi în emoţie. Cred că e bine ca un om să urmeze drumul ăsta al sensibilităţii. Unde mă tot duc eu personal? Spre Dumnezeu... Ce înseamnă „Buzunarul cu pâine“? „Buzunarul cu pâine“ e despre altceva. Oricât de cinic ai fi, şi oricât de negativist ai fi, n-ai cum să nu te deschizi în final. Ador personajul meu din „Buzunarul...“. Eu întotdeauna am fost îndrăgostită de ultimul personaj. Însă acum sunt amorezată rău de el. Personajul meu e nihilist total, n-are deloc deschidere, de aceea l-am ales să-l fac aşa. La final, el demonstrează însă că automat trebuie să te deschizi, altă soluţie nu există. Oricât de mult spui „Nu“, termini tot printr-un „Da“. E o întoarcere de unghi, care te obligă la asta. Cred că un om, în drumul lui spiritual, oricât de cu „Nu“ e în braţe, Dumnezeu sau Viaţa îl face într-un final să ajungă la „Da“.
Cum vezi succesul din luminile rampei? Eu am 25 de ani de când joc. Am cunoscut ceea ce înseamnă succes şi acasă, şi peste tot în lume - la Tokio, New York, Londra sau Paris. Eu, ca actriţă, sunt absolut împlinită. Drumul meu de căutare acuma e altul. Nu mai am profesional ce să-i cer lui Doamne- Doamne, pentru că am parcurs un drum absolut senzaţional. Am ajuns unde trebuia să ajung, chiar şi pe covorul roşu, la Londra, lângă cei mai mari actori. Drumul meu e acum spiritual. Nu-mi mai ajunge să stau pe o scenă pur şi simplu... Ce film faci după „Children of Men“ şi „I Really Hate My Job“? „Bibliothèque Pascal“, de Szabolcs Hajdu. Am făcut şi „Palme albe“ împreună cu acest regizor. Se întâmplă câteodată un lucru straniu în viaţa unui actor: să pui un costum pe tine şi să-ţi apară dintr-odată personajul. Am pus parpalacul pe mine şi a apărut, spre uimirea mea, altcineva. Sunt o ciudăţenie pe pământul ăsta şi trebuie să recunosc că atrag ciudăţenii. Mai ai propuneri să faci film în Europa? În Marea Britanie, am refuzat nişte roluri. Trebuie să-mi placă foarte tare un rol ca să-l accept. Am 47 de ani. Nu mai pot accepta să joc într-un film numai pentru că se face în Marea Britanie. Cred că şi la 50 de ani, şi la 57 de ani şi la 83 se poate lua Oscarul. N-am nicio grabă. Fiecare avem Oscarul nostru. Unul e Oscarul comercial, dacă vrei să alegi drumul ăsta, Oscarul de plastic şi de silicon, Oscarul de ego care explodează pe pereţi. Altul e Oscarul de calitate, Oscarul la care lucrezi la filigran, Oscarul de spiritualitate, nu e numai ăla, „statuiul“. Important este să-ţi doreşti Oscarul tău. Oscarul înseamnă într-un fel excelenţă. Depinde în ce îţi doreşti a excela. Cum a fost experienţa din serialul „Cu un pas înainte“? Că e o ruşine „să joci într-o telenovelă“ este un punct de vedere foarte provincial. Mi s-a reproşat că de la roluri de regine, eu am trecut la roluri de cerşetoare, de ţigănci sau la a juca în serialul „Cu un pas înainte“. Asta-i menirea unui actor. E datoria mea faţă de mine. A juca personaje cât mai variate. Cei mai mari actori din lumea asta au trecut prin şcoala televiziunii. Omul sfinţeşte locul. Nu are nici un minus experienţa din „Cu un pas înainte“.
"Am ajuns unde trebuia să ajung, chiar şi pe covorul roşu, la Londra, lângă cei mai mari actori. Drumul meu e acum spiritual." - Oana Pellea actriţă
CARIERĂ
> A absolvit UNATC în 1984.
> Între 1984 şi 1987, a fost actriţă la Teatrul din Piatra-Neamţ. > A jucat la Teatrul Bulandra din 1987 până în 1999. > Pentru rolul din „ Stare de fapt“ (1996), de Stere Gulea, a fost declarată Cea mai bună Actriţă la Festivalul de Film de la Geneva. > Numeroase roluri de teatru, printre care Ioana d’Arc şi Gertrude, regina şi mama lui Hamlet, interpretat de Adrian Pintea. > A jucat recent în „ Children of Men“ (2006), de Alfonso Cuaron, în care i-a avut alături pe Clive Owen şi pe Julianne Moore, sau în „ I Really Hate My Job“ (2007).
FETIŢA MODEL
Actriţa a păstrat sute de fotografii, pe care tatăl ei i le-a făcut în copilărie
„Voi vorbi toată viaţa mea de tatăl meu, Amza“
Cum te gândeşti la Amza acum? M-a indignat părerea unui domn de pe un blog. El spunea: „Ce tot vorbeşte de taică-su? La fiecare interviu, Oana vorbeşte de taică-su. Să nu mai vorbească de taică-su. Să-şi vadă de meseria ei“. Vreau să vă anunţ oficial: voi vorbi toată viaţa mea de Amza şi de mama, Domnica. Pentru că i-am iubit. Până închid ochii o să vorbesc de ei. (Plânge) Ce-ai moştenit de la părinţi? E foarte greu de împărţit, pentru că mama cu tata semănau foarte tare. Haz de necaz, hâtroşenia, deschiderea, faptul că-mi place să fiu cu oameni, comunicarea, toate astea le am de la Amza. Optimismul, nu! Amza nu era foarte optimist, paradoxal, la cât a făcut lumea să râdă... Mama i-a construit optimismul. Căderile le am tot de la Amza. Din când în când, căderile îmi dau rotocol... Cad în mine... Cum te-a schimbat mama ta? Drumul cu mama e dublu faţă de cel parcurs cu tata. Tata a murit când aveam 21 de ani. Mama a murit când aveam 41 de ani. Mama m-a modificat enorm, pentru că a schimbat în mine multe: eram şi uşor egoistă, şi uşor cu nasul pe sus, şi uşor plină de mine, şi foarte negativistă, şi foarte neîncrezătoare. Eram cu multe la minusuri. Mama m-a schimbat cu adevărat şi mi-a schimbat tot unghiul de a privi lumea. Mama m-a învăţat optimismul. Cum ai „supravieţuit“ morţii lor? Am fost luată de umăr şi m-a ajutat Doamne-Doamne. A fost clar ajutorul de la Dumnezeu. Şi m-au ajutat şi ei de pe lumea cealaltă. Eu mă simt protejată de ei şi n-am senzaţia deloc că nu-i mai am. Cu singuranţă, nu-i mai văd, nu mai pot să-i ţin în braţe, nu mai pot să-i sărut. Şi asta te doare. Şi asta înseamnă dor. Simt însă că ei sunt tot timpul cu mine, că eu sunt ei. Asta e o certitudine: moartea nu reuşeşte să te despartă de cei dragi.
Cum poţi să râzi printre lacrimile unui clovn răstignit? Pentru că i-am avut pe Amza şi pe mama, în viaţa mea, mi se întâmplă ca 99% din timpul petrecut cu mine să râd. Tu mai crezi în specia bărbaţilor? Ferească Dumnezeu de o lume numai cu femei! Mai vrei să faci un copil? Am 47 de ani... Poate s-ar mai putea. Nu depinde de mine. Nu e bine în viaţă să vrei cu încrâncenare ceva. M-aş bucura să am un copil. Mi-am dorit o perioadă să am un copil. Mie mi s-au întâmplat lucruri în viaţă când nu am mai avut nimic de pierdut. Şi când nu am mai vrut nimic. În clipa în care am spus însă: „Nu mai am nimic de pierdut pentru că nu mai am nimic, nici nu-mi mai doresc nimic“, atunci au venit toate, atunci s-au deschis toate drumurile. E foarte bine să visezi, dar fără încrâncenare. Viaţa adevărată rămâne tot la casa de la munte? Nu-mi place Bucureştiul în continuare. Visul e acolo, visul e în vârf de munte, să mă urc în vârful muntelui. Să mă uit la televizorul cel mare, adică pe fereastra enormă de unde văd norii trecând. Care-i povestea nucului din curte? E un nuc care mi-e foarte drag! Citesc acum o carte care mi-e foarte dragă - „Jurnalul“ lui Jules Renard. El spune că nucul este cel mai tăcut dintre copaci şi cel mai secretos. Nucul e o lume. De asta şi vorbim sub nuc... Să nu ne afle nimeni, nu?
"Mama cu tata semănau foarte tare. Amza nu era foarte optimist, paradoxal, la cât a făcut lumea să râdă. Mama i-a construit optimismul." - Oana Pellea, actriţă