Lungul drum spre România. Două basarabence au găsit Raiul la cantina săracilor din Bucureşti. O poveste tulburătoare!

Şase ani le-au trebuit să-şi redobândească cetăţenia română. Cu actele în mână, s-au mutat definitiv în Capitală.

Pare o evadare pusă la punct ca într-un film poliţist, în care ţi-ai umplut o geantă cu nimicuri şi-ai fugit, fără să te mai uiţi în urmă. Cam aşa povestesc Diamantina Cojocaru şi mama ei, Valentina Brăduţeanu, plecarea din Basarabia. După ani la rând în care şi-au strâns act cu act ca să arate că, de fapt, sunt românce, la începutul lunii ianuarie au ajuns în Gara de Nord. Ţin minte şi acum. Era Sfântul Vasile pe stil vechi. Începutul: "Tatăl meu s-a trezit cetăţean al altei ţări" Valentina Brăduţeanu are 60 de ani. Este medic neurolog. "Cu o vechime de 35 de ani", ţine să precizeze. În foaierul unui cinematograf dintr-un mall din Bucureşti, îi fug ochii pe afişe ca unui copil. Se uită atent la cel din mijloc, în care Mr. Bean îi zâmbeşte pe sub sprâncene. Se afundă într-un fotoliu mare şi dă ochii peste cap. Tatăl ei plecase în al doilea Război Mondial cetăţean român. S-a întors cetăţean al Republicii Socialiste Sovietice Moldova. "Degeaba părinţii lui erau scrişi români, de-acuma, el era scris în acte ca moldovean", povesteşte Valentina. Când s-a născut, şi ea a fost "scrisă" moldoveancă: "Dar eu, eu sunt româncă. Şi toţi moldovenii sunt români". Oamenii care zâmbesc Pe 14 ianuarie 2011, cele două femei ajungeau la Bucureşti. Nu erau la prima vizită, asta pentru că, până să redobândească cetăţenia, au tot venit să umble după acte. Nimic nu le-a părut însă mai frumos ca în ziua aceea. Bucureştenii care gustă un city-break la Paris, ca pe o trufanda, şi-ar face cruce ascultând-o pe doamna Brăduţeanu. I-ar spune că e naivă şi ar trimite-o imediat la gura de metrou de la Unirii, s-o încolţească cerşetorii. Sau i-ar cere să meargă vara până la capăt cu tramvaiul 41, să simtă ce-i cu Capitala asta care fierbe din mai până-n octombrie. Dar doamna Brăduţeanu zâmbeşte. Aşa mult s-a bucurat c-a venit în România, încât îi venea să strângă în braţe fiecare boschetar din Gara de Nord: "Şi oamenii zâmbesc, şi sunt amabili. Dacă întrebi ceva pe stradă, îţi răspund, nu întorc spatele şi pleacă". Medicul neurolog spune că nu visează noaptea şi povesteşte cunoscuţilor a doua zi de dimineaţă. Chiar aşa e şi nimic nu s-a schimbat de la Sfântul Vasile pe stil vechi. Viaţa în Basarabia: au stat zece ani fără curent Valentina a lucrat 35 de ani în Spitalul de Urgenţă din Chişinău. Prin '83 a rămas şi fără bărbat, pentru că a plecat în Afganistan şi nu s-a mai întors. Sau e posibil să se fi întors, dar n-a mai venit acasă. Nu e sigură de nicio variantă. Oricum, după atâţia ani, ce mai contează? "Era colonel, medic în armată" - atât vrea să se ştie. Pe cei doi copii, Diamantina şi fratele ei, i-a crescut singură. Casa părinţilor a pierdut-o însă şi a ajuns să stea într-o cameră dintrun cămin pentru studenţi. Laolaltă şase oameni: cu nepoatele, fetele Diamantinei, cu fiul şi nora: "În '99, statul ne-a dat în judecată, cu ordin de evacuare silită. Ne-a luat curentul. Timp de zece ani, am stat fără lumină". Femeia susţine că plăteau chiria, un funcţionar îi încasa banii, dar figurau în registre cu datorii. Când s-au lămurit cu procesul, adică peste vreo 10 ani, camera le-a fost reconectată la energia electrică. "Degeaba şi prea târziu", spune pensionara. Deja se hotărâseră să plece. Ziua procesului În februarie anul trecut, camera de cămin le-a luat foc. Nepoatele erau la şcoală, iar ele cu treburi prin oraş. S-au întors acasă şi n-au mai găsit întreagă nicio cârpă. Valentina Brăduţeanu are nişte bănuieli, pe care, de frică, nici nu-i vine să le rostească: "Cum e posibil să vadă toată lumea foc şi să nu cheme pompierii?". S-au mutat la o gazdă şi au început să facă socoteli. "Aveam ceva bani strânşi şi am început să calculăm cam cât near costa drumul, cu bagaje, cu tot", povesteşte medicul. Şi-a trimis băiatul să închirieze o maşină. A coborât în faţa blocului, pentru că nu mai avea răbdare să stea în casă: "Ţineam nepoatele în braţe, ele ţineau motanul". Când l-a văzut pe băiat, a fost dezamăgită: "M-am uitat, aşa, la maşinuţa aia...Cred că nici noi nu încăpeam în ea, darămite cu tot cu bagaje. I-am mai dat bani s-o ducă înapoi şi să vină cu alta mai mare". A venit cu o dubă. I s-a luminat faţa doamnei Valentina. Ce-a rămas în urmă Avea loc pentru sacii cu haine şi pentru alte lucruri mărunte din casă. N-a mai avut loc pentru bibliotecă: "Literatura medicală! Cărţile! Dicţionarele!".

De pe celălalt fotoliu, Diamantina o aprobă. Ea a absolvit Facultatea de Pedagogie şi toată studenţia a muncit să-şi cumpere cărţi. Cu vocea joasă, repetă după maicăsa: "Cărţile, cărţile, cărţile...". Măcar de-ar fi lăsat unul din sacii cu haine, să fi înghesuit dicţionarele. Să aibă nepoatele. Că la Bucureşti sunt scumpe. Stăpânul care e înţelegător cu chiria Când au căutat pe internet să ia pulsul chiriilor în Capitală, au găsit un apartament la 180 de euro pe lună. Au ajuns însă în Gara de Nord, locul în care trebuiau să se vadă cu un agent imobiliar, dar oferta nu mai era valabilă. Aşa au dat peste proprietarul apartamentului din Obor: "Om cumsecade, stăpân înţelegător, ne mai aşteaptă cu banii". De unde or plăti atâtea sute de euro, cât s-au adunat, nu ştiu deocamdată. Spun ele, important e că familia a rămas unită. NEMULŢUMIRI "Dacă ar avea bani de acte, toată Moldova ar veni să-şi redobândească cetăţenia" De când au venit în România, spun ele, au primit mai multe telefoane pentru consultanţa cu actele pentru cetăţenie: "Gândul ăsta, de a veni în România, noi îl avem din 2000. Patru ani am strâns certificatele de naştere ale buneilor mei şi, în 2004, am pus documentele. După şase ani, am primit cetăţenia. Am cheltuit şi bani, şi timp". Valentina Brăduţeanu spune că sunt mulţi moldoveni care şi mâine s-ar muta la noi în ţară: "Dar n-au bani şi-s oameni care au treabă la câmp, n-au vreme de drumuri". Dacă ar fi să spună repede ce le-a urnit definitiv de-acasă, nu stau pe gânduri. Diamantina zice că indiferenţa oamenilor. Maică-sa - sărăcia cruntă: "În afară de cei ţinuţi în braţe, oamenii suferă. La Revoluţia aia din 2009, am fost în centrul Chişinăului, printre copiii aceia. Comunişti, necomunişti, tot un drac". O singură simpatie are femeia: Mihai Ghimpu: "A recunoscut crimele comuniste din Moldova!". REVOLUŢIA. În timpul revoltelor din 2009, Diamantina era în mijlocul protestatarilor MIRACOLE ÎN BUCUREŞTI Buletinul care a ajuns înapoi acasă Banii din ajutorul social se împart în fiecare lună în abonamente de transport în comun şi ceva de mâncare. Se termină însă în câteva zile. Când ajung pe zero, merg să mănânce la cantina socială. Se amestecă printre boschetarii soioşi, stau la rând şi nu fac nazuri. Doamnei Brăduţeanu i se pare că şi ăia-i zâmbesc. Ca toată lumea pe care o vede pe stradă, de altfel: la magazin, în staţia de autobuz, la bloc. "E altfel atmosfera!", exclamă dintr-odată pensionara. Cu o zi în urmă, a fost la spălătoria socială de la Calea Griviţei. Auzise la "noutăţi" despre locul ăsta, unde nu-i venea să creadă că, la final, pleacă cu rufele curate, fără să-i ceară cineva un leu, măcar de deranj: "Nici bani de detergent n-avem. Poate zice lumea că-s nebună. Eu, doctor, trăiesc din milă. Dar nu mi-e ruşine. Sunt săracă în ţara mea adevărată". Voluntare în timpul liber pentru ordinul franciscan Când nu rămân cu ochii aţintiţi la vitrinele de prin oraş, doamna Brăduţeanu şi fiica ei ajută oamenii din comunitatea catolică din Capitală, adică pe maicile din ordinul franciscan. Mai mult de-atât, convin amândouă să nu sufle o vorbă. Dintr-o politeţe bolnăvicioasă cad de-acord să dea un motiv pentru care ajutorul lor în comunitatea catolică trebuie să rămână un secret: s-ar lăuda şi Dumnezeu le-ar lua înapoi harul. Au în fiecare zi un program fix: nu ajung acasă mai târziu de două după-masă, pentru că au de făcut lecţii cu fetele. Mai puţin vinerea, când temele-s lăsate pe sâmbătă. "Nici bani de detergent n-avem. Poate zice lumea că-s nebună. Eu, doctor, trăiesc din milă. Dar nu mi-e ruşine. Sunt în ţara mea adevărată." VALENTIN BRĂDUŢEANU, medic neurolog pensionat "Am rămas înţepenită" Cu ce le-a mai dat România pe spate? Bunica Valentina dă şi să povestească, şi să râdă: "A pierdut fata mea portofelul într-o zi, în drum spre metrou. Ce bani? Avea poate doi lei în el, nu mai mult. Dar actele, abonamentul de metrou... Am sunat amândouă la poliţie, le-am spus cum s-a întâmplat şi gata, ne luasem gândul. După cinci ore, fix cinci ore, a sunat cineva la uşă: «Doamna Cojocaru?» Şi ne-a adus portofelul! Am rămas înţepenită în scaun".

Pare incredibil s-auzi că s-a întâmplat asta în Bucureşti, dar femeile astea două cred că, în esenţă, cam asta e România. România din care nu-şi doresc vreodată să mai plece. TRAIUL ÎN CAPITALĂ Ce înseamnă 184 de lei pe lună: cartele de metrou şi puţină mâncare Pensionara spune că, de când s-a mutat în Bucureşti, a întâlnit oameni care se plâng de salarii şi de pensii: "Nici nu-şi dau seama de ce spun. În Moldova, eu aveam o pensie de 100 de dolari pe lună, după 35 de ani de muncă". La televizor, când se dezbătea problema veniturilor militarilor pensionari, a văzut că un medic specialist ieşit din câmpul muncii ia cam 1.700 de lei. Dacă şi Diamantina ar găsi un loc de muncă, s-ar descurca decent, spun ele. A făcut cursuri de manichiuristă Diamantina are 39 de ani şi două fete - Anda şi Victoria. Amândouă învaţă la Colegiul Catolic "Sf. Iosif" din Berceni. Pentru că femeia n-a apucat să-şi echivaleze studiile, agenţia forţelor de muncă nu-i poate găsi un post. A făcut, însă, cursuri de manichiuristă. Dar fără o diplomă, măcar cea de opt clase, nimeni n-o angajează. În Moldova, a lucrat într-o organizaţie non-profit, ca asistent social. Scria proiecte şi avea pe mână câteva sate de asistaţi. O ajuta şi maică-sa la proiectele medicale. Lua 50 de euro pe lună şi mai avea 10 euro, alocaţiile adunate ale fetelor. În România, şi-ar dori să găsească un post într-o casă de copii. Toată familia trăieşte acum dintr-un ajutor social de 100 de lei, la care se adaugă alocaţiile fetelor, 84 de lei. Nu le-ajung banii pentru mai nimic. Au ajuns însă se bucure că nu le cere nimeni vreo taxă ca să se plimbe ore în şir prin mall. Doamna Brăduţeanu ar vrea la cinema, să-l vadă pe domnul ăsta de-i zâmbeşte în afiş şi pe blonda asta frumoasă. Sau să aibă bani de două bilete la Antipa, pentru nepoate. Ar fi putut pleca şi în Spania. Au refuzat oferta

În fotoliile de la cinematograf, Diamantina spune că mai au câteva rude în Spania. Le-au chemat acolo. Au refuzat, pentru că toată viaţa au visat să locuiască în România: "Vreau ca fetele mele să crească aici, de aia am şi venit, pentru educaţia lor. Primul lor buletin e românesc. Merg la o şcoală bună, unde sunt încurajate să facă ceva mai mult în viaţă".

În Moldova, nepoatele, care au 14 şi 16 ani, au învăţat la o şcoală-internat. Mama lor spune că, la sfârşit de săptămână, când veneau acasă, se bucura şi plângea în acelaşi timp: "Le spuneau la şcoală să nu încerce mai mult decât o şcoală profesională, că n-o să le angajeze nimeni".

Aici, în oraşul în care două milioane de oameni calcă pe străzi în fiecare zi, mama lor are un singur vis: să le mărite bine. "Vreau ca fetele mele să crească aici, de aia am şi venit, pentru educaţia lor. Primul lor buletin e românesc. Merg la o şcoală bună." DIAMANTINA COJOCARU, şomeră 10 luni au trecut de când Diamantina şi mama ei s-au mutat la Bucureşti. Cele două n-au de gând să se mai întoarcă vreodată să locuiască în Chişinău Citiţi şi:

• Cozile la cantină ar putea reveni în actualitate. O depresiune economică modernă bate la uşă