Viaţa asta e o mare curvă. Şi e una din aia ieftină, al cărei parfum persistă zeci de ani. De fapt, e singura curvă fidelă. Şi începe să ţi-o tragă de când te naşti. Ce să mai zici la bătrâneţe, când, tot curva asta de viaţă, îţi aduce tot felul de mizerii...

Te bucuri câţiva ani de o copilărie în care, în mod normal, ar trebui să ai parte numai de iubire şi protecţie. Şi mulţi dintre noi chiar avem. Însă există copii care trebuie să îndure, de mici, tratamente, trebuie să stea prin spitale jegoase, trebuie să îndure chimioterapie, trebuie sa îndure perfuzii şi multe, prea multe, altele. Sunt copii care cunosc, la 5-6 ani, medicamentele, la fel de bine ca doctorii. Să asculţi cu ce seninătate, cu ce inocenţă, vorbesc despre boala lor, e chinul suprem. Îngeraşii ăştia nu au cerut să fie bolnavi. Nu ei au cerut să crească între zidurile reci ale saloanelor de oncologie pediatrică. Nu ei au cerut să crească prin ofelinate, prin centre de tratament sau plasament. Au venit pe lume şi au primit din prima clipă doar coşmaruri. Dar, pentru situaţiile astea nu se indignează nimeni. Întrebaţi popii, atunci când vă călcaţi în picioare să luaţi nu ştiu ce rahat de apă, cică sfinţită, ce părere are Dumnezeul lor despre asta. Vă vor lua cu vrăjeala cu care vă prostesc de mii de ani. Aia cu căile Domnului. Mergeţi într-un centru în care sunt ţinuţi copii bolnavi, cu epilepsie, cu oligofrenie, cu convulsii, şi judecaţi singuri cât îi pasă lui Dumnezeu de lumea asta. Şi dacă Lui, păstorul tuturor, nu-i pasă, de ce i-ar păsa statului? De ce i-ar păsa societăţii? Ne amintim de copiii ăştia numai de Crăciun şi de Paşte, când încep sfiinţiile lor să se afişeze în lume, ca nu cumva să uite turma cât de importanţi sunt. Şi să cotizeze la bisericile lor impunătoare. Aţi uitat, umflaţilor eretici ce sunteţi, că în Casa Tatălui nu se fac afaceri? Unde e tipul ăla carev-a răsturnat tarabele acum vreo 2 mii de ani? Ştiţi voi sigur că a plecat? Că nu se mai întoarce? De asta vă comportaţi aşa?

Vă faceţi cruci, beţi apă sfinţită, vă îmbulziţi la moaşte, apoi la sarmalele oferite de autorităţi, dar trăiţi, în fiecare zi, în cel mai mare păcat. Ăla care nu e scris în cartea cu care se colectează banii: nepăsarea. Minţiţi, furaţi, invidiaţi, înjuraţi, şi multe altele, dar, când treceţi pe lângă o biserică, vă faceţi un milion de cruci. Asta în timp ce sunt copii care mor de foame. Asta în timp ce sunt copii abuzaţi, puşi la cerşit de unii care au drepturi şi care ne fac de toată mâna prin Europa. Că ţi-e şi ruşine să spui că eşti român. Te dai rus sau neamţ, când intri într-un restaurant de pe afară, ca să fii servit ca lumea, să nu stea chelnerii cu ochii pe tine, să nu furi tacâmurile. Ba chiar în ţară la tine trebuie să te dai ungur în anumite zone. Să nu o iei peste ochi. Şi? Se indignează careva?   

Unii se oftică foarte tare atunci când le spun că se inflamează pentru nimicuri, cum ar fi: câinii vagabonzi, roşii montane, democraţie, drepturile minorităţilor şi multe altele. Dragi ofticoşi, merită să zguduiţi statul din temelii pentru nevoile voastre de bază. Nu se poate să stai la bloc, iarna, în frig, doar pentru că factura la căldura poate ajunge la 7 milioane. Nu se poate să consumi un metru cub de apă pe lună doar pentru că e scumpă. Nu se poate să stai cu un singur bec în toată casa doar pentru că facturile la curent sunt umflate de tot felul de jigodii care îşi pun comisioane. Nu se poate să mănânci varză în fiecare zi. Nu se poate să ai un sistem de sănătate în care ai toate şansele să mori cu zile. Nu se poate ca mizeria şi sărăcia să sufoce meleagurile astea, ca în comuna primitivă. Pentru toate lipsurile astea nu se indignează şi nu iese nimeni în stradă, zi de zi. Pentru ce ne mai organizăm în state, dacă, pe zi ce trece, vedem că trăim ca în junglă?

Lasă, că vă bucuraţi ca oligofrenii, când vă da statul ceva gratuit. Cum ar fi un spital cu saloane jegoase, o maternitate contaminată cu stafilococ, nişte mici făcuţi din carne de câine comunitar, o subvenţie de 2 lei la căldură(care tot din banii voştri e plătită), un ajutor social şi multe alte chestii, în bătaie de joc, că aveţi voi drepturi.

Mă bântuie de câteva zile o amintire. O situaţie cu care m-am confruntat în facultate. Există o vorbă printre studenţi. Că abia în anul 6 începi să fii doctor. Până atunci, eşti vai de capul tău. Eşti doar un student care nu ştie foarte multe. Cu cât respect ne uitam noi, ăştia de an mic, la cei mari. Pe bune. Stăteam şi fumam pe holurile căminului şi, când venea unul de anul 6 şi începea să ne povestească despre una alta, îl ascultam vrăjiţi. Şi cumpăram de la ei cărţi. Normal, ne păcăleau că nu reuşim să trecem anul dacă nu avem cărţile alea. Ne dădeam seama abia pe la examene că nu sunt bune de nimic, dar le păstram cu sfinţenie şi le vindeam şi noi, la rândul nostru, celor care veneau din urmă.

Cea mai mare plăcere a mea, ca student, a fost să petrec nopţile pe la spitale, pe tot felul de secţii. Am făcut multe gărzi, am învăţat foarte multe, dar nu pot să uit o anumită noapte, cand m-a mâncat în c... să merg pe secţia de reanimare de la Pediatrie.

Era acolo, şef de secţie, un tip extraordinar. Profesionist desăvârşit, deschis, total lipsit de aroganţa la care, prin prisma a ce reuşea să facă, avea tot dreptul. Când i-am zis că vreau să vin în gardă, m-a privit lung şi mi-a replicat: „ Vino doar dacă eşti pregătit.” Credeam că sunt.

Era ora 3 noaptea. Stăteam într-o anumită cameră, când am auzit paşi. Erau asistentele care se grăbeau către un salon. Am mers şi eu cu ele. Într-un incubator, era un copilaş de 2 săptămâni. Avea o malformaţie cardiacă gravă. Inoperabilă. Şi atunci, la ora aia, a făcut stop cardiorespirator.

Adrenalina pulsa în mine. Am început să rag:

-    Treziţi medicul. Unde e defibrilatorul? Ce dracu staţi şi vă uitaţi?

Fetele alea nu erau incompetente. Doar că aveau în plus, faţă de mine, o mare experienţă.

-    Lăsaţi, domnule doctor, nu vă chinuiţi.

Nu am înţeles atunci atitudinea lor.

-    Nu las nimic.

Am început resuscitarea. Şi m-am chinuit. Le-am pus în priză. M-au ajutat. Când am avut puls, am crezut că mă ridic la ceruri de fericire. Abia aşteptam să-i spun şefului de secţie ce ispravă am făcut. Abia aşteptam să le povestesc colegilor ce noapte de pomină am avut. Prima mea resuscitare reuşită. Uite, pentru momentele astea înduri orice. Pentru momentele astea te faci medic. Nu pentru bani, nu pentru şpăgi, nu pentru maşini, nu pentru statutul social. Pentru clipele astea...

Magia a durat însă 10 minute. Apoi a făcut un alt stop. Din care nu am mai reuşit să-l scoatem. Era inevitabil. Mi-a povestit doctorul, a doua zi, că a fost un miracol faptul că a trăit 2 săptămâni. Şi mi-a mai spus, neoficial, că în cazuri din astea, extrem de grave, când evoluţia este, în mod sigur, către deces, nu există protocol de resuscitare pe ATI. Că uneori e mai bine să laşi ca Natura sau Dumnezeu să decida. Am ieşit din spital cu o mare dezamăgire în suflet.

Chiar nu contează 10 minute de viaţă?