Ideea unui venit universal, indiferent de (ne)muncă, se vehiculează într-o serie de state, ca urmare a șomajului în masă, dar și ca filosofie de viață.

Este posibil să primești un venit doar pentru că exiști, fără condiții și fără să ți se ceară nimic în schimb? Ideea nu este nouă, ea datează din secolul XVIII. Însă, în societățile contemorane, lovite de rate ale șomajului tot mai mari, ea a început să fie privită ca o alternativă care merită luată în calcul, scrie cotidianul socialist francez Libération.

Cam peste tot în Europa și sub diverse denumiri (alocație universală, venit de existență, venit social garantat...), multe țări se declară gata să experimenteze un nou pact social, a cărui primă etapă să fie un venit de bază.

În Spania, Podemos (stânga radicală) l-a înscris în platforma sa electorală.

În Olanda, orașul Utrecht se află pe punctul de a experimenta un sistem de alocație universală: rezultatele studiului vor fi determinante pentru a judeca comportamentul (pasivitate, responsabilitate...) celor 250 de subiecți.

În Elveția, o inițiativă populară care a adunat peste 10.000 de semnături va duce la organizarea, până la sfârșitul anului, a unui referendum.

În Finlanda, recenta victorie a Partidului de Centru a adus la putere o formațiune (în coaliție cu mișcarea de extremă dreapta a Adevăraților Finlandezi) al cărei program prevede de asemenea experimentul unui venit de bază.

Chiar și Brazilia l-a înscris în Constituția sa, însă ca un ideal de atins.

Potrivit promotorilor săi, venitul de bază este mai mult decât o asistență socială. Această alocație universală ar reveni fiecărui cetățean, în mod necondiționat, fie că muncește, fie că nu, și indiferent care îi sunt veniturile, ca o parte a avuției naționale create de colectivitate.

Paternitatea acestui mecanism de distribuție îi aparține lui Thomas Paine, la sfârșitul secolului XVIII. Militant pentru independența coloniilor britanice din America de Nord, acest englez devenit american pledează pentru un plan „capabil să amelioreze situația generală a tuturor oamenilor”.

Argumentația lui Paine se bazează pe critica proprietății funciare. El susține că toți oamenii dețin „un drept natural asupra pământului”. Altfel zis, datorăm o parte a bogăției noastre personale giganticelor eforturi de acumulare de știință, de echipamente și de infrastructură moștenite de la generațiile precedente.

Ar fi deci normal ca o parte dintre veniturile individuale produse de societate, și nu doar aptitudinile fiecăruia, să fie redistribuită.

Pentru a compensa aproprierea pământului de către unii, Paine preconizează să preleveze un impozit pe succesiunile din sânul familiilor de proprietari de terenuri. Această dreptate agrară i-ar face pe moștenitori mai puțin bogați în timp ce restul oamenilor vor fi mai puțin săraci.

După mai bine de două secole, ideea se face simțită printre curentele de gândire și traversează frontierele ideologice și geopolitice. Keynesiști, liberali, ultra-liberali, ecologiști, anarhiști, libertarieni, filosofi, ideea nu duce lipsă de suporteri de renume: Martin Luther King, André Gorz sau laureații Nobel pentru economie Milton Friedman, James Tobin, Paul Samuelson sau Amartya Sen, pentru a nu cita decât pe câțiva.

De fapt, există cam tot atâtea formule câți economiști. Unii văd în asta începutul sfârșitului capitalismului. Alții, o nouă cale de socializare a veniturilor sau sfârșitul alienării muncii. Alții imaginează o societate post-muncă, cea a timpului eliberat.

Acest drept necondiționat la un venit de bază ar permite exercitarea a ceea ce filosoful politic John Rawls numea libertăți fundamentale (educație, cultură, locuință, sănătate, securitate).

Astfel, un venit pe existență ar fi un drept inalienabil, necondiționat, cumulabil cu celelalte venituri, distribuit de o comunitate politică (o țară) tuturor membrilor ei, de la naștere la moarte, pe o bază individuală, fără controlul resurselor, nici impunerea unor obligații.

„Un venit de bază nu pentru a exista, ci pur și simplu pentru că existăm”, spun susținătorii măsurii. Ceea ce ar permite, zic ei, ruperea legăturii dintre munca salariată și protecția sau integrarea socială. Și care ar pune capăt dualismului care dezbină societatea, dintre cei care au acces la o slujbă și cei care sunt excluși.

Succesul de care se bucură ideea unui venit pe existență este datorat răspunsului pe care pare că-l aduce la persistența șomajului în masă, cauzat de deceniile de criză care par să nu se mai termine.

Promotorii venitului pe existență cred că a sosit momentul să admitem că munca salariată se rarefiază. Și că aceasta nu mai poate fi piatra unghiulară pe care este fondat sistemul de protecție socială.

Evident, scrie Libération, venitul de bază ridică și obiecții: nu va produce o masă de oameni care vor prefera să trăiască din munca altora? Iar aceștia din urmă nu vor pretinde ca ne-munca să fie interzisă și ca venitul minim să fie condiționat de o obligație civică minimă?

A priori, ideea venitului de bază este seducătoare: ea propune „cea mai bună dintre lumi”, spun detractorii ei. Care adaugă: „să ne ferim de lumile cele mai bune, căci acestea sunt închisori”.

Prezentat ca o soluție de eliberare, mulți se tem ca evnitul de bază să nu devină un instrument de exploatare. Un nivel prea mic pentru ca omul să se poată lipsi de slujbă, i-a oferi capitalismului o soluție pentru a reduce salariile.

Seducătoare, ideea venitului de bază se complică imediat ce vine vorba de a găsi mijloace pentru a o finanța. Unii susțin că ar fi suficientă o taxă pe tranzacțiile financiare. Alții, mai liberali, cred că este destul să se pună capăt cortegiului de ajutoare sociale și a le înlocui doar cu aceste venit.

Stabilit la un nivel de 700 sau 800 de euro în multe dintre proiectele vehiculate, venitul pretinde să elimine sărăcia extremă. Ar permite fiecăruia să-și folosească timpul cum crede de cuviință. Cu condiția, arată mulți economiști, de a se inventa un dublu sistem: bunuri fundamentale precum cultura, sănătatea sau educația de-a lungul întregii vieți care să fie atribuite printr-o monedă specială,  non-tezaurizabilă, cum ar fi cecurile de cultură, de pildă, și celelalte (superflue sau de lux) pe care fiecare va alege să le obțină, dar vânzându-și timpul. Unii ar zice să-și „vândă forța de muncă”.

Desigur, teoretic, această nouă alocație pe existență le-ar furniza celor mai slabi mijloacele de a ieși din sărăcia extremă și o mai mare libertate de a-și alege munca pe care o prestează. Unii se întreabă însă cum este posibil să se creeze o societate întemeiată pe ne-muncă, în vreme ce alții se gândesc la instituirea unui plafon maxim de venituri.

Coșmarul se rostogolește adunând idei din ce în ce mai înspăimântătoare. Revirimentul Comunismului, care nu a murit niciodată, într-o societate occidentală bolnavă cronic de Marxism, pare din ce în ce mai aproape.