În 1999, Teodor Baconschi abia își începuse misiunea ambasadorială la Vatican și Horia Bernea sosise la Roma, pentru un stagiu la Accademia di Romania.
Cei doi prieteni au plecat în lungi și sistematice plimbări prin Roma, luînd cu ei reportofonul și aparatul de fotografiat. A rezultat una dintre cele mai frumoase cărți ale primului deceniu post-decembrist, ”Roma, caput mundi. Un ghid subiectiv al Cetății Eterne.” (Humanitas, 2000). Plimbările lor au avut, de la bun început, un scop anume: găsirea urmelor ortodoxe în Roma. Știm, istoria Cetății Eterne a fost puternic și decisiv marcată de creștinism. Mai ales creștinismul de pînă la schismă, dar și cel bizantin, estic, de după, au contribuit la aura măreață și unică a Romei. Baconschi, un teolog cu aprofundate studii de antropologie religioasă, și Bernea, unul dintre cei mai mari artiști plastici ai României contemponare, merg la pas pe străzile Romei și observă cum palpită, vie încă, tradiția acelui creștinism ”de acasă”, din care amîndoi, credincioși, își hrănesc spiritele. După primele pagini, ne dăm seama cum anume s-au structurat rolurile: Baconschi urmărește istoria și ideile, Bernea urmărește senzațiile și trăirea. Dialogul lor se împletește firesc, de aici înainte. Baconschi e mai interogativ nu doar din deferență față de un maestru ceva mai vîrstnic, ci pentru că mintea trebuie să fie cea care interoghează inima. Interogația e mereu a intelectului, răspunsul și exclamația sînt mereu ale inimii. Baconschi mărturisește în deschiderea volumului: ”Eu, natură exterior calofilă, resimt o energie deprimată, de barbar romanizat, pe cînd Horia Bernea, cu a sa fire în aparență frustă, se poartă ca un poet latin decadent, care percepe fără nici o dificultate legătura subtilă dintre spiritul mediteranean, solar, al Romei imperiale și păgînismul exuberant al creației țărănești. Unul compară conținuturile și pătimește disproporția rezultatului, celălalt proclamă, senin, triumful formelor. Se cade să recunosc ceva: poetica lui Horia Bernea este mult mai profundă decît previzibila mea reacție de intelectual. Pentru el, două formidabile intuiții, formulate în treacăt, se dovedesc mai fertile decît o mie de adnotări scolastice: forma este consubstanțială cu materia și gestul instituie valoarea.”
Roma îi încîntă pe cei doi creștini de la începutul celui de-al treilea mileniu. Baconschi simte că Roma imperială era ”pregătită” deja să primească mesajul lui Cristos identificînd texte și idei. Bernea vede, deja, în pictura romană cum gradul de abstractizare scade și convenția devine tot mai importantă, ceea ce pregătește apariția icoanei. Apoi, discuția merge spre primele secole creștine cu permanente referiri la ortodoxie și la cultura română. Zidurile și colțurile Romei vorbesc oricărui turist, bineînțeles. Dar acestor doi intelectuali români le susură în urechi povești aparte. Cu ei, Roma nu e trufașă, ci se lasă înțeleasă în relația ei naturală cu lumea întreagă.
Surprinzător, după ce Baconschi îl evocă pe Ernest Bernea, fiul său se lasă tentat și își povestește copilăria, adolescența, opțiunea inițială pentru științe și schițează vremea primei formări. E un moment foarte frumos – în leagănul copilăriei civilizației românești, un mare român își amintește propria copilărie. Acest gen de îmblînzire a unei istorii ce strivește, domolește Roma și ne-o înfățișează ”la scară umană” – astfel, Roma ne apare ca fiind uimitor de ortodoxă.
Ne puteți urmări și pe Google News
Nu trece mult din dialogul lor și cei doi ajung să vorbească precum e orașul. Roma este inevitabil apăsată de o vechime vie, de o nostalgie cărămizie, are ceva de muzeu din care viața se încăpățînează să nu iasă. Acest gen de prețiozitate melancolică impune interolcutorilor un anumit limbaj de o elevație palidă și o anumită complexitate a gîndului care nu mai poate rodi decît confesiuni savantă. Stilul este extrem de important pentru Baconschi și Bernea – așa cum este pentru Roma însăși. Dar mă grăbesc să spun că tonul, stilistica și ritmul discuției lor este perfect adecvat – fiind la Roma, pe urmele primilor creștini și pe urmele Bizanțului, gîndul se cere a fi cristalin și bogat, căci în miile de straturi ale istoriei acestui loc, ceea ce se caută nu se poate găsi altfel. Fermecătoare sînt și paginile în care ai impresia că Roma îi captivează într-atît încît discuția este lăsată în voia Cetății Eterne – orașul preia ”moderarea” discuției. Atunci, Roma începe să se joace cu ei, se ascunde și li se dezvăluie, îi ține la ea și îi depărtează, îi ademenește și îi irită.
Albumul conține nu doar textul convorbirilor, ci și utile scolii istorice, splendide fotografii și reproduceri ale unor lucrări de Horia Bernea. O desfătare!
Recomandările noastre
