De data asta, recunosc, e ceva personal la mijloc. Cîndva în secolul trecut, începusem lucrul la o teză de licență cu titlul ”Dreptul și religia – origini și structuri comune”. Pe vremea aceea, subiectul era șocant de nou și era relativ dificil să încropesc o bibliografie. Nu se apăruse Internetul, nu exista acces imediat la vreo bază de date relevantă, Biblioteca Centrală Universitară era în ruină (la propriu, nu la figurat), bibliotecile diverselor facultăți ale Universității nu-și regăsiseră întregul fond de carte după desființarea restricțiilor ideologice care le dominaseră activitatea vreme de decenii.
Cărțile care puteau da substanță unei asemenea teme și care se puteau, totuși, găsi în bibliotecile nostre așa precare cum erau fuseseră, toate, scrise înainte de 1945. Nici vorbă să am posibilitatea de a accesa vreo carte actuală, din străinătate. Așa erau primii ani de după 1990. Într-una din zile, m-am gîndit să cer ajutorul profesorului meu de drept roman. Am mers la facultate, l-am găsit, i-am spus ce caut și l-am întrebat ce-mi recomandă. Mi-a răspuns fără să ezite: ”La Cité antique” de Fustel de Coulanges. Nu știam cartea. Am mers la bibliotecă și am citit-o așa cum îmi fusese recomandată, în franțuzește. Abia cîțiva ani mai tîrziu am aflat că o merituoasă ediție românească apăruse deja, în traducerea soților Izverna, la prestigioasa colecție ”Biblioteca de artă” a editurii Meridiane, în 1984. Cartea m-a fermecat pe loc. Fustel de Coulanges (1830 -1889) a fost un ”normalian” pur. A absolvit faimoasa ”École normale supérieure”, s-a instruit în bibliotecile ei, apoi a devenit profesor la această școală și, în final, chiar directorul ei. Spirit viu, de o inteligență briantă, scriind cu o prospețime și cu o vibrație intelectuală ce-l face perfect actual mereu, Fustel de Coulanges era, pentru mulți contemporani de-ai săi, un bonapartist clerical. De fapt, el era liberal pur și simplu.
”Cetatea antică” a apărut în 1864 și are un subtitlu cît se poate de limpede cu privire la ceea ce tratează: ”Studiu asupra cultului, dreptului și instituțiilor Greciei și Romei”. Fustel de Coulanges știa, firește, că civilizația europeană (cea franceză, în particular) este fondată pe triada Atena - Roma - Ierusalim. I s-a părut important să scrie o carte în care să pună în evidență asemănările, dar mai ales deosebirile dintre Atena și Roma. Cartea, însă, a fost scrisă cu mult mai puține informații decît avem noi astăzi. Arheologia era departe de ceea ce este astăzi, fiind mai degrabă o activitate de amatori decît de profesioniști, o pasiune mai mult decît o profesie cu rigoare științifică. Multe alte surse care ne sînt la îndemînă astăzi erau pur și simplu nedescoperite la jumătatea secoluli al XIX-lea. În plus, istoria însăși se vedea și se povestea altfel atunci. Spiritul romantic domina chiar și științele. Așadar, nu e dificil pentru un pasionat de istorie antică de azi să sesizeze lacune de informație în această carte, mai ales în ceea ce privește istoria religiilor. Dar valoarea cărții constă tocmai în faptul că, deși lacunară, rămîne valabilă în mai toate tezele ei fundamentale și vie în fiecare rînd al ei. De altfel, Fustel de Coulanges spune undeva că nimic nu s-a schimbat în om din antichitate pînă la el, mai puțin inteligența. Această dinamică a minții a produs evoluția aceasta excepțională, de la Atena și Roma de dinainte de Cristos, la Parisul în care trăia el. O asemenea viziune traduce, de fapt, credința în ”durata lungă”. Nu școala Analelor, cu Marc Bloch și nici Jacques Le Goff au fost cei care au vorbit primii despre durata lungă; înaintea lor Fustel de Coulanges văzuse durata lungă a antichității. Că Bloch l-a admirat pe de Coulanges, se știe. În orice caz, toți acești istorici, din veacuri diferite, au avut dreptate. Noi înșine, astăzi, cînd nici Fustel de Coulanges, nici Marc Bloch și nici Jacques Le Goff nu mai trăiesc, sîntem produsul încă în formare al multor durate lungi ce se suprapun. Trăim într-o durată lungă a antichității, peste care se suprapune o durată lungă a evului mediu, peste care se suprapune o durată lungă a modernității, peste care se suprapune o durată abia începută, dar lungă fără îndoială, a post-modernității și sub toate aceste durate, ca o un fundament viu, care continuă să palpite viguros în noi, durata lungă - eternă, poate - a epocilor primitive. Duratele acestea lungi nu sînt altceva decît feluri de a trăi istoria altfel decît segmentat și evenimențial, așa cum viețile noastre fatal limitate, cum zilele noastre fatal rupte una de cealaltă și cum titlurile din ziare ne-ar îndemna să o trăim. Iar Fustel de Coulanges a avut intuiția că instituțiile religioase și cele juridice sînt vectori din vechime care orientează viața noastră în comun pe durată lungă, foarte lungă. Cum și, mai ales, de ce așa și nu altfel, explică el în admirabila „Cetate antică”.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
