O după-amiază la Richiş: domnul Schaas şi„drăcuşorii” din biserică

Este sâmbătă, 26 iunie, la ora 14:00 şi, aşa cum ne-a avertizat Crista Richter, Sfântul Medar aducător de ploaie nu ne lasă în pace. Afară toarnă. În casa familiei Timermann legăm timid conversaţii cu gazdele noastre şi ne ghiftum cu varză cu ciolan şi sarmale.

Aproape că nu l-am observat pe domnul Schaas când s-a strecurat în casă. Ne-a aruncat priviri scurte şi l-am auzit spunând că o să ne cunoască mai târziu. Apoi a tulit-o în bucătărie, unde probabil s-a plâns femeilor de vremea rea şi cum dacă  mai plouă aşa nu se face mai face grâul. Sau poate că le-a spus că de-abia aşteaptă să fie ghidul nostru în vechea biserică fortificată din Richiş, unică în România.

O lecţie despre păcat, în ploaie

Ne-a urmărit cu privirea curioasă a unui copil când ştie că va primi un cadou dar nu ştie în ce va consta. Cum am terminat de mâncat şi am început să inspectăm grădina gazdelor şi să ne minunăm de cum au cultivat sparanghel aici, domnul Schaas şi-a pus şapca şi a luat-o înainte pe potecuţa din grădina familiei Timermann. Ne-am încolonat după el, mai mult din instinct decât chemaţi.

Am traversat grădina în care creşteau legume şi bujorii erau încă în floare, am trecut dincolo de gard, printr-o portiţă şi ne-am trezit faţă în faţă cu măreţia austeră. Biserica fortificată din Richiş a cărei vârstă o puteam intui doar din ridurile apărute în piatră. Veche de secole bune, biserica richiştorfenilor, cum le zice domnul Schaas consătenilor lui, este astăzi adăpostul unei lucrări rare în piatră, despre care zeci de ani nu s-a ştiut ce este. Asta după ce decenii de-a rândul a stat pitită sub straturi de var alb, „groase de un deşt”, cum spune richiştorfeanul nostru, mândru şi demn, ca orice curator conştient de bogăţia rară pe care o vă arăta ochilor noştri profani.

Dar până să intrăm, urcă voiniceşte cele câteva trepte din faţa bisericii, se aşază pe ultima şi îşi drege glasul. „Dumneavoastră staţi acolo în ploaie”, ne spune pe un ton autoritar şi încep să mă întreb cine este acest bătrânel caraghios care ne pune să stăm în ploaie în faţa unei bisericii încuiate.

„Richiştorfenii nu se amestecau cu ceilalţi. Erau oameni mândri şi se lăudau cu vinul lor, care s-a băut şi la Budapesta şi la Constantinopol, pe ascuns. Erau un soi foarte încrezut, dar şi nişte păcătoşi foarte mari, iar femeile batrâne din sat, fără telefon, informau până dimineaţa tot satul ce s-a petrecut seara”. Acel păcătos era chemat în faţa consiliului bisericii care îl pedepsea ca duminica, atunci când oamenii veneau la biserică, să stea în genunchi la intrare şi să frece cu degetul în zid. „Vă închipuiţi ce pedeapsă mare, iar femeile cu ciocurile ascuţite treceau pe lângă el şi îi plângeau de milă”. Dovadă că porunca sfatului bisericesc era luată în seamă stă duzina de găuri la intrarea în biserică. Unele de degete boante, altele de degete de femei. „În Franţa există o biserică cu aceleaşi găuri”, ne spune domnul Schaas, glăsuind tare, ritmic, pentru a ne capta atenţia. Noi, ca nişte elevi silitori, nu vorbim şi nu ne mişcăm privirea de la el.

Construirea şi prima spoială

Biserica fortificată din Richiş, în comuna Biertan, din judeţul Sibiu, a fost ridicată la 1400 şi face parte din ordinul cistercian. „Sunt doar două astfel de biserici în România”, subliniază emfatic curatorul nostru.

Iniţial, ridicată ca o bazilică plină de podoabe şi decoraţiuni, biserica a suferit mai multe transformări. La început catolică, saşii au transformat-o într-una evanghelică, în care ochiul nu trebuia să fie atras de decor. Atunci, biserica a fost vopsită la interior cu var alb. An după an, strat după strat. Aşa s-a ajuns la un strat de var alb, gros de un deget. Timpul a trecut peste richiştorfenii încrezuţ şi păcatele s-au adunat multe şi vizibile în găuricile din zidul de la intrare, care se tot adânceau.

La 1957, un preot mai în vârstă care a preluat parohia din Richiş a rămas uimit în faţa frumuseţii şi austerităţii bisericii. „Oamenii buni, le-ar fi spus preotul richiştorfenilor, aveţi aici o biserică frumoasă şi o ţineţi ascunsă. E păcat”, povesteşte domnul Schaas, care este unul dintre ultimii saşi rămaşi în sat.

Aşa, sătenii au pus mâna pe perii şi au frecat pereţii bisericii până au dat jos straturile seculare de var. În acel an, o femeie a descoperit o figură umană sculptată în piatră într-un colţ al bisericii. Speriată, l-a alertat pe părinte, care a dojenit-o şi i-a cerut să nu spună în sat despre descoperirea ei, mai ales că feţele cioplite în piatră n-aveau ce să caute în biserică.

Mărirea şi decăderea „drăcuşorilor” 

Sub influenţa straniei descoperiri, femeia nu s-a putut abţine şi la scurt timp tot satul a aflat de existenţa unei figuri cioplite în piatră, un chip ciudat, cu coarne.

Această veste l-a tulburat peste măsură pe domnul Schaas, dar cum subiectul era tabu, nimeni n-a pus nicio întrebare preotului. „În 1990, când saşii au decis să emigreze, eu am fost renumit pentru că am rămas. Era un timp greu, vecinii nu aveau voie să stea de vorbă cu mine, pentru că încercam să îi conving să rămână.” Şi cum mulţi au plecat, biserica din sat a rămas fără curator. Richiştorfenii l-au ales pe el  pentru acest post, considerându-l cel mai drept dintre cei rămaşi.

„Când am avut cheile şi accesul liber în biserică, primul meu gând era acela să aflu eu unde sunt aceste figuri. Am venit, am închis uşa, am rămas singur în biserică şi am început să caut. Am rămas uimit de ceea ce am găsit, un stil de lucrătură în piatră foarte abstract pentru mine, de neînţeles”. Multă vreme domnul Schaas a încercat să dezlege misterul figurilor umane din biserică. „Unele purtau coarne, altele frunze. Era ceva foarte încurcat”. Dar pentru că începuseră să vină oameni să le vadă, trebuia să încropească o explicaţie. Şi, din cauza coarnelor, feţele umane au fost numite „drăcuşori”.

„Veneau catolicii şi îmi atrăgeau atenţia că este un păcat mare să zic că am drăcuşori în biserică, iar eu le răspundeam simplu: păi ce să zic dacă îi am”. Iar drăcuşori au fost scoşi la rampă timp de nouă ani. În 1999, un grup de studenţi din Elveţia a vizitat biserica din Richiş. „Între ei, o femeie tânără, m-a ascultat un timp şi apoi m-a rugat să nu mai povestesc de aceşti drăcuşori pentru că ea chiar acest stil de artă l-a studiat la facultate”. Domnul Schaas a aflat atunci că „drăcuşorii” lui reprezintă de fapt o zeitate din cultura celtică. 

„Se numeşte Omul Verde, este considerat ca partea masculină, opusă marii zeiţe a pământului. Eu, imediat mândru că am un zeu mare mare aici. Apoi am început sa prezint omul meu verde”, povesteşte richiştorfeanul de 78 de ani. 

Originea Omului Verde este cu 600-700 de ani înaintea erei noastre, i-a scris domnului Schaas un preot german, care i-a vizitat biserica de multe ori. La celţi, puterea se concentra în cap, de unde ieşeau inspiraţia şi previziunea. Această figură putea să stea de pază ca duhurile rele să nu poată să intre. „Acest om verde astăzi ne transmite să lăsăm pământul aşa cum este, dacă vrem să supravieţuim”.

Câteva fapte despre biserica din Richiş:

• intrarea în biserică se face pe sub un turn-poartă-clopotniţă
• altarul este realizat în stil baroc şi are în centru scena răstignirii; a fost construit la 1775 de un artist din Sighişoara
• biserica are o uşă a sacristiei, sculptată în lemn, ce aduce cu uşa masivă a bisericii fortificate din Biertan; este realizată prin secolul al XVI-lea şi are un mecanism complex de închidere
• orga se regăseşte pe balconul din spate şi datează de la finalul secolului al XVIII-lea; a fost realizată de către un cunoscut constructor de orgi din acea vreme, Johann Prause