Trebuie să fii nu doar mulțumit, ci de-a dreptul fericit ca să ieși în stradă pentru putere, nu împotriva ei, nu ca să ceri sau să reclami, nu ca să împingi lucrurile înainte, ci ca să le ții pe loc. Adică, să le aperi, să le confirmi, iar această formă de fericire, discretă și fără exuberanță, seamănă mai mult cu o potrivire decât cu o izbândă, mai mult cu o adaptare reușită decât cu o cucerire, pentru că, în afara momentelor ritualice ale alegerilor, când lumea se fragmentează legitim în tabere și fiecare își strigă opțiunea, strada aparține aproape întotdeauna nemulțumiților, celor cărora le lipsește ceva, celor care ies nu din plenitudine, ci din fisură, dintr-o ruptură între ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie.

Tocmai de aceea, imaginea acelor câteva zeci sau, rareori, câteva sute de oameni care ies să apere puterea rămâne una dintre cele mai stranii apariții ale lumii noastre. Ea nu poate fi explicată prin lipsă, nici prin revendicare, nici prin speranță, ci presupune, în mod aproape scandalos, o stare de suficiență, o liniște interioară care nu mai caută, nu mai cere, ci doar se așază în ceea ce este deja dat, iar această liniște se vede în gesturi, în felul în care stau, în absența oricărei febre, ca și cum ar fi invitați la o recepție, nu participanți la o demonstrație.