Fostul ortac, Dumitru Iordache, sustine ca atunci prioritare au fost revendicarile si nu agresarea dictatorului.

Apartament cu doua camere, ca oricare altul, din Valea Jiului, curat, dar cu putina igrasie, undeva in oraselul minier Lupeni.

Un ins inalt, corpolent, cu voce calma si timbru apasat, face oficiile de gazda asemeni unui majordom cu lectia invatata in casele regale. Omul ne intampina cu o gluma despre locuinta-”pestera” in care ne primeste si pune iute de cafea.

Dumitru Iordache e astazi vaduv si pensionar. Are 66 de ani si astazi isi sarbatoreste in tihna ziua de nastere. Acum 3 decenii, insa, pe 2 august 1977, aniversarea si-o traia printre ortacii sai, in curtea Minei Lupeni, la greva care l-a panicat chiar si pe dictator. Dumitru Iordache e fost grevist si un supravietuitor.

Greva cu „premeditare”

Revoltei i s-a alaturat de foame, din cauza umilintelor si manat de sentimentul nedreptatii. Pe 30 iulie 1977, Iordache se afla la Lupeni, in curtea exploatarii la care trudea stahanovist ca sa „dea tarii cat mai mult carbune”. A luat cuvantul si le-a vorbit ortacilor, s-a consultat cu ei si au decis ca dimineata urmatoare sa opreasca lucrul si sa declanseze greva.

„Inaintea grevei am intrebat la celelate exploatari daca ortacii ne vor sustine. S-au solidarizat cu noi, cei de la Lupeni, si minerii de la Aninoasa, Uricani si Lonea. Apoi am hotarat ca nu are rost sa ne certam cu secretarul de sindicat, Savu, care ne-a aratat decretul prezidential publicat in „Scanteia”. Fata de altii, asta era un peste mic”, povesteste Iordache.

Pe 1 august, la ora 5.30, s-au strans in curtea exploatarii 500 de oameni. Venise si Militia, insa grevistii i-au somat pe cei in uniforma ca, daca vor trece dincolo de Poarta 2, „va fi macel”. Apoi, lucrurile si-au urmat cursul care le-a introdus in istorie.

Ministrul minelor, Babalau, si primul-ministru, Verdet, trimisi de Ceausescu, au fost sechestrati, iar Ceausescu s-a deplsat personal la Poarta 2 de la Lupeni.

Proaspete si obsesive in memoria fostului grevist raman motivele pentru care ortacii s-au aruncat in gheara lupului, cand libertatea de expresie fusese decretata de regim un pacat imperialist.

„Plecai din mina, stateai la cozi”

„La inceput ne-a interesat doar rezolvarea revendicarilor. Ajunseseram la capatul puterilor. Aveam planul, fiecare miner era obligat sa-si faca cota. Nu aveai voie sa iesi din mina pana nu iti indeplineai obiectivul. Si cand ieseai, dupa opt ore de munca, erai rupt. Plecai acasa unde, in loc sa te hodini, stateai la cozi. Asta era persecutie fizica, psihica si financiara. Si cui sa te plangi, dragul meu? Apoi, daca ieseai curat din galerie, iara nu le convenea. La dusuri, apa era ori fierbine, ori rece. Am avut viata amara.”

Mizerie este cuvantul care descrie cel mai bine tineretea pe care Dumitru Iordache si-a petrecut-o sub pamant si apoi acasa, cand iesea din sut. Pentru el, totul s-a terminat pe 1 iunie 1990, cand a iesit la pensie, cu 12 zile inaintea mineriadei.

INTERVIU

„Ce conditii grele, ma, cand aveti tot confortul?”

Dumitru Iordache se numara printre ortacii „norocosi” care nu au incasat reprize de batai dupa incetarea revoltei. A fost in schimb hartuit cu interogatorii, umilit la locul de munca si permanent urmarit de informatorii care-l turnau la Securitate.

EVZ: Dupa greva, unii mineri au fost condamnati, altii tarati la interogatorii interminabile. Cu dumneavoastra ce s-a intamplat? Dumitru Iordache: Dupa ce a plecat Ceausescu, eu am dormit noaptea acasa, dar dimineata m-au saltat din fata blocului. Exact atunci, dupa greva, a inceput cea mai mare persecutie a ortacilor.

Nu stiu pentru ce, pentru a distruge mina, oamenii? Si a tinut pana in 1989. Toata toamna, zilnic, la 17.00-17.30, venea militianul si ma lua de acasa, cu masina. Ma duceau la sediu si ma bagau intr-o sala. Dincolo de pereti se auzeau bubuieli, tipete, plansete, de te speriai, oricat de curajos te-ai fi crezut. Pe mine, insa, anchetatorii nu m-au batut, dar ma luau la intrebari cate doi procurori odata. Nu stiu si n-am stiut niciodata cine erau, pentru ca nu se prezentau.

Ce va intrebau? Pai, despre greva, despre ce nu ne-a convenit, iar eu le ziceam intocmai care ne era durerea. Cand deschideam gura, ma luau tare: „Cum, ma, cum? Ce conditii grele, ma, cand voi aveti tot confortul?”. Chiar daca nu ma loveau, ma provocau, jucandu-se cu pistolul, doar, doar ma pierd si zic ceva. Si toata scena asta dura doua-trei ore, in fiecare zi.

Acestea erau toate sicanele lor? Nu tocmai. Era in oras un loc, „garsoniera 74”, asa i se zicea, un fel de cuib al informatorilor. Era acolo unu’, Dobritoiu Alexandru, care numai ce a murit la Hateg.

Un informator rau si foarte atent cu viata mea. De multe ori a incercat sa foloseasca tigani care sa ma provoace pe strada la scandal, astfel incat sa aiba un motiv solid sa ma plimbe pe la Militie.

„Am fost liberali convinsi”

Cum vedeti acum riscul la care v-ati expus acum 30 de ani? Noi, minerii, am fost primii din Romania. Am fost liberali convinsi, pentru ca noi am militat pentru descentralizarea mineritului din Vale.

Noi atunci n-am vrut moartea pacatosului (Nicolae Ceausescu - n.r.), am vrut rezolvarea punctelor pe care le-am pus pe hartie. Am vrut binele, de ce ne-au persecutat si inainte si dup-aia?

La un moment dat au incetat si „vizitele” la sediul Militiei. Cum v-ati continuat viata? Greu, cum sa...? Eu nu am mai avut dreptul sa fiu sef de formatie. Ma puneau, in schimb, doar cand era munca extrem de grea si mai periculoasa decat de obicei. Iar daca se intampla ceva, eram si bun de plata.

Mi se intampla, cand mai merg prin piata, sa-i intalnesc pe fostii securisti care s-au ocupat de noi dupa greva. Eu nu vorbesc cu ei, iar ei se fac nevazuti. E cazul lui Tocaina Dumitru. Fiu-sau e acum in SRI. Si apropo de sicanele de la serviciu, m-au pus la ce era mai greu si cu risc de accident. Mi se pregatea locul dinainte.

Unul, Mitica, anunta ca undeva in fata e surpare. Cine sa se bage? „Iordache!”, ca era pregatit pentru el. Odata am vazut niste carlige aruncate peste stalpi, eram in subteran. Un transportor a tras coloanele si a cazut plafonul peste mine. Am avut o forta uraganica in mine, nu stiu de unde. Au cazut toate peste mine si, la urma, pietrele mari. Iarasi, cui sa te plangi, dragul meu?

Tactica Securisti printre grevisti

Arhiva CNSAS demonstreaza faptul ca revolta minereasca din Valea Jiului a fost lucrata operativ de organele de represiune de la inceput si pana la sfarsit.

Raportul de activitate intocmit din ordinul lui Nicolae Plesita, de Inspectoratul Judetean de Militie Hunedoara, arata ca demonstratia de la Lupeni a „beneficiat” de prezenta mai multor sute de agenti ai Securitatii, infiltrati in multime si echipati in salopete de mineri. Lor li s-au alaturat o panoplie bogata de informatori presarati printre mineri.

„Datorita atmosferei si a tensiunii existente (...), au fost repartizate cadre din Judetele Sibiu, Caras-Severin si resedinta inspectoratului, necunoscuti de populatia Vaii Jiului si in tinuta adecvata pentru a nu fi recunoscuti”, se arata intr-unul dintre pasajele documentului. Ulterior, Valea Jiului a fost militarizata, aici fiind dislocate cativa mii de militari in termen, pe langa fortele de ordine ale Militiei si Securitatii.

Chiar si dupa incetarea grevei, Militia si Securitatea avertizau regimul de la Bucuresti cu privire la persistenta „starii negative” in Vale, dar dadeau asigurari ca se continua „actiunile pentru prevenirea si combaterea fenomenului infractional, a starilor de spirit negative, in stransa conlucrare cu toate fortele existente”.

PASIUNE

Povestea grevei, reconstituita de un poet si un profesor

In Valea Jiului, greva din ‘77 si-a pierdut din reverberatii, putini dintre ortacii tineri auzind despre revolta predecesorilor cu lampas. Profesorul Mihai Barbu si cenaclierul Marian Boboc intra insa in randul rarelor exceptii.

Sunt pasionati de greva din ‘77 si chiar de cea din 1929, dupa ce au masurat din ochi dezastrul mineriadei din iunie ‘90. Ultima lor carte, „Strict secret: Lupeni ‘77. Filajul continua”, va aparea in preajma aniversarii a 30 de ani de la eveniment si reconstituie faptele dupa mai multe documente de la CNSAS.

ISPITA TALIONULUI

„In ‘90 am vrut sa ma razbun”

Data fiind frustrarea acumulata in urma suferintelor la care a fost supus, ca represalii pentru implicarea in greva din august ‘77, Dumitru Iordache a fost bantuit dupa Revolutie de ceea ce batranul numeste astazi „gandul negru al razbunarii”.

Cei vizati, in primele saptamani ale lui ‘90, erau chiar securistii si informatorii care faceau performanta din maltratarea sa psihica. Isi facuse planuri minutioase, iar ambitia era ultimul lucru care ii lipsea.

„Dupa ‘89 am vrut sa ma razbun. Visam spanzuratori in fiecare comuna pentru aia care si-au batut joc de noi. Imi propusesem sa trag sirenele la mina ca sa ne adunam mai multi ortaci si sa-i cautam pe nemernici. Voiam sa le platesc ororile pe care mi le-au facut mie si la sute de ortaci ca mine”, povesteste Dumitru Iordache dupa caderea regimului care parea ca-l va baga in mormant.

Dar si ranchiuna s-a stins. A fost un moment al revelatiei, pentru care si acum Iordache multumeste Cerului si rosteste pasaje din Biblie ca nu si-a pus in aplicare planul. „Am avut un vis care m-a intors de la ceea ce-mi propusesem cand am dat de liberate... Mi-am dat seama ca puteam sa fac ceva rau. O scanteie era destul si aprindeam un dezastru”.