Iernile din anii ’70 ai secolului trecut şi ale primilor ani din următorul deceniu, îndeosebi în Bucureşti, au fost sărace în zăpadă.
Mi s-a întâmplat să aud oameni în tramvai sau în autobuz întrebându-se asemeni unui poet celebru: Mais où sont les neiges d’antan? (Dar unde sunt zăpezile de altădată?), evocând cumplitele ninsori şi viscole din februarie 1954, când nămeţii, în Capitală, depăşeau doi sau chiar trei metri... Aveam şi eu nostalgia unor zăpezi autentice şi sunt convins că cea mai frumoasă ninsoare din viaţă am văzut-o la Mânăstirea Polovragi în 1982, când mitropolitul de atunci al Olteniei, Nestor Vornicescu, m-a poftit să petrec o săptămână în eparhia sa cuprinzând judeţele Dolj, Gorj şi Mehedinţi.
Am plecat din Craiova cu preotul profesor Alexie Buzera şi cu şoferul chiriarhului, un om tânăr, care tocmai îşi schimbase numele din Gheorghe în Ghenadie şi a cărui călugărie mi se părea înnăscută; avea să se prăpădească la 36 de ani. Părintele Alexie Buzera, muzicolog cu o bogată bibliografie, trecut şi el la cele veşnice în urmă cu un deceniu, absolvent de Teologie şi Conservator, fusese nevoit să predea muzică în şcoli elementare din diverse comune din Oltenia timp de două decenii. Primise hirotonia în 1981, fapt care îl întinerise. Când am ajuns la Polovragi, pe întuneric, poftiţi de stareţă în biserica luminată doar de candele şi de lumânări – se slujea Vecernia –, s-a dus direct în strană şi a început să cânte împreună cu maicile.
Lăsaserăm Craiova în urmă cu două zile, oprindu-ne mai întâi la ctitoria lui Matei Basarab din Strehaia, refăcută de Sfântul Constantin Brâncoveanu, însă decăzută din rangul de mânăstire (a fost reînfiinţată în 1991) la cel de biserică de parohie. De aici, pe o vreme posacă, am plecat spre Mânăstirea Tismana, unde am rămas peste noapte. Îmi amintesc şi astăzi, după aproape 40 de ani, de maica Ierusalima, stareţa – maramureşeancă după trup –, una dintre cele mai elevate călugăriţe pe care le-am cunoscut.
A doua zi după prânz am trecut iarăşi prin Târgu Jiu, în drum spre Polovragi, oprindu-ne mai întâi la Schitul Crasna – astăzi mânăstire –, unde ne-a întâmpinat un egumen tânăr, Părintele Policarp, care ne-a condus în biserica ridicată în secolul al XVII-lea. Acolo, tabloul votiv din pronaos îi reprezintă pe domnitorul Matei Basarab – considerat de istoricul Constantin Giurescu „cel mai mare ctitor de biserici al neamului nostru” – şi pe Mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti.
La Polovragi am ajuns după ce se întunecase, iar la sfârşitul Vecerniei am mers să cinăm la stăreţie în aripa dinspre apus, cu etaj şi un pridvor superb. Ieşind din biserică, am simţit că se lăsa ger, iar stratul de zăpadă peste care păşeam începea să îngheţe. Din stăreţie am văzut că mai exista un pridvor din lemn, paralel cu cel prin care pătrunseserăm în clădire, orientat către miazănoapte. A doua zi dimineaţa, după micul dejun, înainte să mergem din nou în biserică, din cerdacul acela cu perspectivă spre Cheile Olteţului şi Parâng, am privit o ninsoare lină de care nu mă puteam despărţi, întrucât inducea o stare de linişte, de pace, care ştergea orice gând legat de durată sau timp.
Am mers să vedem, la lumina zilei, cele două fresce, unice în ţara noastră, ale mânăstirilor din Muntele Athos, aflate în pridvorul bisericii, deosebit de bine păstrate. În dreapta intrării în biserică este pictată latura de răsărit a Muntelui Athos, iar în stânga – latura de miazăzi. Între cele două fresce, în mijloc, deasupra uşii sculptate, icoana hramului, Adormirea Maicii Domnului, în versiunea originală de la începutul secolului al XVIII-lea, deopotrivă cu ampla imagine cu Acoperământul Maicii Domnului, zugrăvită pe frontonul pridvorului, cu fine şi bogate tonuri de albastru în armonie cu cromatica locului.
În interiorul lăcaşului se păstra, de asemeni, pictura executată de mari „zugravi de subţire”, precum Constantinos, şi de ucenicii lor care împodobiseră biserica şi paraclisele Mânăstirii Hurez. În vremea aceea, Polovragii erau metocul marelui lăcaş brâncovenesc. Superbul pridvor îi fusese adăugat în timpul celui de-al treilea ctitor, Sfântul Constantin Brâncoveanu, şi tot el scosese chinovia din starea de mânăstire închinată Patriarhiei Ierusalimului. Aşa cum se înfăţişează astăzi, biserica Mânăstirii Polovragi constituie una dintre cele mai strălucite expresii ale arhitecturii şi artei brâncoveneşti.
Prima biserică ridicată la Polovragi, din lemn, datează din anul 1505. A urmat o biserică din zid, înălţată în 1648 de un boier de rang înalt, Danciu Pârâianul, care va sfârşi tragic împreună cu un fiu al său. Un hrisov al lui Matei Basarab confirmă dania făcută de ctitor mânăstirii: satul Polovragi. Acelaşi ctitor o închină ca metoc Sfântului Mormânt de la Ierusalim. În anul 1657 se opresc la Polovragi Patriarhul Macarie al Antiohiei şi diaconul Paul de Alep, care a lăsat un preţios jurnal al trecerii sale prin Ţara Românească la mijlocul secolului al XVII-lea. Referitor la Polovragi, acesta consemnează că un mare boier, fost postelnic, a ridicat aici „o mare mânăstire cu hramul Adormirea Maicii Domnului. De asemenea, făcu şi cripta pentru el şi urmaşii săi. El luă călugări şi preoţi şi-i aşeză în diferite chilii, până ce completă zidirea şi stabili pe lângă mânăstire un întreg oraş, cu încăperi şi grădini. Am făcut şi slujbă în faţa lui, într-o mare biserică de lemn, de lângă zidirea cea nouă” (apud Arhim. Veniamin Micle, Mânăstirea Polovragi, Craiova, 1978, p. 7).
O poartă deschisă în peretele de miazănoapte al mânăstirii duce spre biserica-bolniţă, construită în anul 1732 de către egumenul Lavrentie. Lăcaşul, care şi-a păstrat frumoasa pictură originară, a slujit ca biserică de parohie locuitorilor satului Polovragi până în 1806.
De la începuturile sale, Mânăstirea Polovragi a fost populată cu călugări, până la sfârşitul anilor ’50 din secolul trecut, când Securitatea a descoperit că aceştia îi ajutau pe luptătorii anticomunişti din munţi (aşa cum altădată îi găzduiau pe românii care treceau clandestin în Transilvania sau veneau de acolo). Prigoana a fost pe măsură, iar ultimul stareţ a murit în închisoare. Statul voia să desfiinţeze Mânăstirea Polovragi, salvată de Patriarhul Justinian, care în 1968 a transformat-o în chinovie de maici.
Pe atunci, stăreţea la Polovragi maica Fevronia Filip, care ne-a primit în iarna anului 1982. Maramureşeancă după trup, ca şi stareţa Ierusalima a Tismanei, era o călugăriţă aparte. A contribuit din plin la lucrările radicale de restaurare şi consolidare a mânăstirii, care au durat câţiva ani, aducând Polovragii – cuvânt căruia lingviştii încă nu i-au stabilit originea – la înfăţişarea care se păstrează şi astăzi. Am revăzut-o pe maica Fevronia de două sau trei ori după căderea fostului regim. Pe crucea de pe mormântul său din apropierea bolniţei, scrie că a trecut la Domnul în anul 2008.