Prima biserică ridicată la Polovragi, din lemn, datează din anul 1505. A urmat o biserică din zid, înălţată în 1648 de un boier de rang înalt, Danciu Pârâianul, care va sfârşi tragic împreună cu un fiu al său. Un hrisov al lui Matei Basarab confirmă dania făcută de ctitor mânăstirii: satul Polovragi. Acelaşi ctitor o închină ca metoc Sfântului Mormânt de la Ierusalim. În anul 1657 se opresc la Polovragi Patriarhul Macarie al Antiohiei şi diaconul Paul de Alep, care a lăsat un preţios jurnal al trecerii sale prin Ţara Românească la mijlocul secolului al XVII-lea. Referitor la Polovragi, acesta consemnează că un mare boier, fost postelnic, a ridicat aici „o mare mânăstire cu hramul Adormirea Maicii Domnului. De asemenea, făcu şi cripta pentru el şi urmaşii săi. El luă călugări şi preoţi şi-i aşeză în diferite chilii, până ce completă zidirea şi stabili pe lângă mânăstire un întreg oraş, cu încăperi şi grădini. Am făcut şi slujbă în faţa lui, într-o mare biserică de lemn, de lângă zidirea cea nouă” (apud Arhim. Veniamin Micle, Mânăstirea Polovragi, Craiova, 1978, p. 7).
O poartă deschisă în peretele de miazănoapte al mânăstirii duce spre biserica-bolniţă, construită în anul 1732 de către egumenul Lavrentie. Lăcaşul, care şi-a păstrat frumoasa pictură originară, a slujit ca biserică de parohie locuitorilor satului Polovragi până în 1806.
De la începuturile sale, Mânăstirea Polovragi a fost populată cu călugări, până la sfârşitul anilor ’50 din secolul trecut, când Securitatea a descoperit că aceştia îi ajutau pe luptătorii anticomunişti din munţi (aşa cum altădată îi găzduiau pe românii care treceau clandestin în Transilvania sau veneau de acolo). Prigoana a fost pe măsură, iar ultimul stareţ a murit în închisoare. Statul voia să desfiinţeze Mânăstirea Polovragi, salvată de Patriarhul Justinian, care în 1968 a transformat-o în chinovie de maici.
Pe atunci, stăreţea la Polovragi maica Fevronia Filip, care ne-a primit în iarna anului 1982. Maramureşeancă după trup, ca şi stareţa Ierusalima a Tismanei, era o călugăriţă aparte. A contribuit din plin la lucrările radicale de restaurare şi consolidare a mânăstirii, care au durat câţiva ani, aducând Polovragii – cuvânt căruia lingviştii încă nu i-au stabilit originea – la înfăţişarea care se păstrează şi astăzi. Am revăzut-o pe maica Fevronia de două sau trei ori după căderea fostului regim. Pe crucea de pe mormântul său din apropierea bolniţei, scrie că a trecut la Domnul în anul 2008.
Recomandările noastre
