Exprimînd voinţa poporului, clasa politică din Moldova, ca să-i zicem aşa, declară sus şi tare că vrea Domn străin. Cu orice preţ.

Ce se întîmplă la scurt timp după asta?

„Deputaţii din amîndouă ţările se lepădară de ideea Domnului străin, cînd puterile deteră cel din urmă cuvînt contrar, cu acelaşi entuziasm cu care primise mai înainte ideea de domn străin.”

Conchide, amar, Dimitrie Bolintineanu:

„Nimic nu ucide o naţiune ca această uşurătate asupra principiilor. Cînd o naţiune nu sacrifică nimic pentru principii, nu ţine la nici un principiu”.

Şi pentru a fi mai convingător, scriitorul dă şi alte exemple de nestatornicie a naţiei în materie de reacţii la evenimente:

„Cînd D. Kogălniceanu aruncă în plebiscit guvernul personal, naţia îl aclamă.

Cînd, după 11 februarie, aliaţii D. Kogălniceanu aruncă în plebiscit guvernul proprietarilor şi burghezilor, naţia îl aclamă cu aceeaşi facilitate şi nepăsare”.

Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu Istoria României moderne: Dimitrie Bolintineanu se referă la cele două plebiscite convocate la un interval de doar doi ani.

Pentru consfinţirea Loviturii de stat de la 2 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza apelează la ceea ce s-ar numi azi, Întoarcerea la popor.

Ţinut în 10 şi 14 mai 1864, plebiscitul se soldează cu un vot zdrobitor în favoarea Loviturii de Stat:

682.621 de voturi pentru, 1.307 împotrivă şi 70.220 de abţineri.

Naţia, vorba lui Bolintineanu, aclamă astfel: dizolvarea Parlamentului şi înlocuirea acestuia cu un soi de Mare Adunare Naţională, concentrarea puterii în mîinile lui Cuza şi ale Camarilei sale, introducerea cenzurii, suprimarea drepturilor cetăţeneşti.

Doi ani mai tîrziu, Locotenenţa Domnească, aşezată la cîrma ţării după detronarea lui Cuza, din noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, convoacă un plebiscit.

Pentru a vedea dacă poporul e de acord cu aducerea lui Carol I pe tronul ţării.

Desfăşurat între 2 şi 8 aprilie 1866, plebiscitul se lasă cu un vot zdrobitor: 685 969 pentru, doar 224 împotrivă şi 124 837 de abţineri.

Plebiscitul din 1864 e marcat de manifestaţii populare.

Cum se va întîmpla nu de puţine ori după aceea în istoria noastră, regizorii acestora rămîn necunoscuţi.

Pînă cînd îi vom descoperi, să le consemnăm, totuşi, ca fiind spontane.

De la Buzău, inginerul francez Bonnet îi scrie lui Baligot de Beyne, secretarul Domnitorului:

„M-am găsit la Ploieşti şi Buzău în plină alegere şi pe tot parcursul meu unanimitatea în favoarea actului de la 2 mai; cîteva abţineri, puţin numeroase. La Ploieşti trei sau patru viteji au votat nu, dar văzînd valul, o sfîntă teroare i-a cuprins şi au solicitat să înscrie şi ei da-ul lor. Buzău, mai entuziast decît Ploieşti: banchete, toasturi, autodafe din «Românul» şi «Nichipercea»”.

Publicaţiile arse în piaţă sînt de Opoziţie la politica Domnitorului, un fel de România liberă din 14 iunie 1990, şi ea victimă a indignării naţiei faţă de cei care-l criticau pe Domnitor.

Bonnet ajunge la Galaţi. Ce face naţia de aici la Plebiscit?

„Am sosit la Galaţi, care a manifestat ieri entuziasmul său prin iluminaţii într-adevăr frumoase, banchete, hore şi strigări de ura”.

Plebiscitul din 2 şi 8 aprilie 1866 se dorea o confirmare a loviturii de stat din 11 februarie 1866.

Cel din 10 şi 14 mai 1864 fusese convocat pentru a da susţinere Loviturii de stat din 2 mai. Altfel spus, măririi lui Cuza.

În 2 şi 8 aprilie 1866, Locotenenţa Domnească vrea să obţină sprijinul opiniei publice pentru detronarea lui Cuza.

Naţia, cum îi zice Dimitrie Bolintineanu, votează în acelaşi entuziasm la o diferenţă de doar doi ani, detronarea celui preamărit în 1864.

Sînt autori care vorbesc şi de anumite reacţii populare de contestare a plebiscitului.

Probabil că au fost, cum probabil că au fost şi în cazul consultării populare din 2 mai 1864.

Pentru Istorie, rămîn doar documentele oficiale. Potrivit Memoriilor lui Carol I, Prinţul, aflat la Düsseldorf, primeşte de la regele Prusiei următoarea depeşă despre rezultatele plebiscitului, trimisă de la Bucureşti de I.C. Brătianu:

„Cinci milioane de Români îşi aclamă Suveranul, Prinţul Carol, fiul Alteţei Voastre Regale. Toate bisericile sînt deschise şi vocea clerului se ridică spre Dumnezeu, alături de cea a poporului întreg, pentru a se ruga să-l binecuvînteze pe cel Ales şi să-l facă demn de strămoşii săi şi de încrederea pe care şi-a pus-o naţiunea în el”.

În sprijinul tezei sale, Dimitrie Bolintineanu convoacă un alt argument: formarea primului guvern al lui Carol I. Un guvern în care se regăsesc oameni ai loviturii de stat din 2 mai 1864 şi oameni ai lovituri de stat din 11 februarie 1866.

„Nu trec trei ani şi miniştrii lui 2 mai se unesc să formeze un minister cu miniştrii de la 11 februarie; guvernul personal se confundă cu guvernul constituţional, care îl răsturnase”.

Trecînd dincolo de simpla consemnare, Dimitrie Bolintineanu se dezvăluie ca un filosof al istoriei. Faţă de naţia înţeleasă ca mulţime, are o părere extrem de proastă. În dese locuri din Memoriul său istoric, mulţimea e amendată pentru incapacitatea de a avea principii.

Trecînd în revistă controversa asupra domnului străin, el deosebeşte două tabere cu interes de aducere pe tron a unui conducător de peste hotare:

„Boierii fanarioţi din Moldova care vedeau în aceasta reîntoarcerea către epoca fanarioţilor, şi adepţii ideilor liberale, care vedeau în ideea de domn străin ideea de neatîrnare a românilor (…)”.

Pentru a nota dispreţuitor:

„… după aceştia veneau turmele, care admit orice idee fără a o cerceta”.

Asemănător comentează scriitorul reacţia naţiei la căderea lui Cuza:

„Poporul nu ştie nimic, şi cînd află rămîne nepăsător”.

Lucid şi el, pînă la cinism, Cuza însuşi nu se lasă înşelat de stările de spirit ale mulţimii. Îşi aminteşte Dimitrie Bolintineanu despre cum primea Domnitorul aclamaţiile din timpul vizitelor:

„O dată, înturnîndu-se în ţară, fuse primit la Galaţi de miniştri, de autorităţi, de un popor numeros cari umpleau aerul de aclamaţii. Înturnîndu-se către amici zicea: «Aceste aclamaţii sînt ordonate de prefect, poate chiar plătite din casa publică. Vedeţi cum se amăgesc sărmanii domni!». Sara, privind de la o fereastră o mare ceată de oameni cari îl aclamau, zicea: «Aceşti oameni te aclam, îţi ofer flori; mîne îmi vor arunca petre»”.

Consecinţele naţiei fără principii?

Nu e însă totul pierdut. Naţia poate să aibă principii: prin instrucţie şi educaţie:

„Instrucţia şi educaţia maselor formează datine bune, formează principii, formează legile, formează statul.

Din lipsa de principii, naţia este proprietatea guvernului. Constituţie, legi cad sub această doctrină. Mulţimea simte durerile, consecinţe ale acestei stări de lucruri, şi tînjeşte guvernului despre starea sa. Dar naţia este stăpînă şi n-are dreptul a tînji guvernului despre starea ce îi face. Starea sa cată să şi-o facă singură. Cînd o naţiune voieşte bine, guvernul execută bine. Dacă guvernul nu esecută bine, este că naţia nu voieşte bine. Tiranii se produc acolo unde sînt toţi tirani. Statul se conduce fără principii, căci masele nu au principii”

 

Te-ar putea interesa și: