Republicăm un dialog extraordinar cu „Sfântul Nicolae”, așa cum era alintat cel mai cunoscut rocker din România. Interviul a fost realizat când Nicu Covaci sărbătoarea 71 de ani.
„Sfântul Nicolae” nu poate vorbi despre el sau despre muzică fără să retrăiască – oare pentru a câta oară? – vârtejul succesului din urmă cu 50 de ani și fuga spectaculoasă din România comunistă, trădarea din Germania, revenirea în țară după așa-zisa revoluție, amărăciunea și speranța împletite în Spania adoptivă… De fapt, exceptând prezentul, o veșnică luptă pentru reînviere, Covaci este devorat până la os de o iubire care i-a sucit mințile, dar pe care o lasă, de câte ori poftește, să-i muște din inimă: Phoenix.
În stânga mea, la o masă cu un picior mai scurt, stă un rocker de esență tare, cu pletele albite de anotimpuri grăbite. Nu și-a vopsit părul și n-o face nici când urcă pe scenă. Are 71 de ani și e genul de om întâlnit mai des prin orașele Occidentului: un neadaptat, un răzvrătit, un bărbat liber. Dacă vreți, un artist. Trăiește din visul propriu, pe care-l hrănește, la rându-i, din propria sudoare și din propriile dezamăgiri. Câteodată se bate, sătul, cu palma peste pântece. Altădată își roade unghiile de foame. Un preț modic pentru viața pe care și-a asumat-o. În schimb, nu se trezește cu noaptea în cap să meargă la birou, n-are carte de muncă și nici șapte parole la calculator. Deține un autoturism Jaguar și mai multe motociclete scumpe, dar sunt și zile când n-are bani să-și achite factura la telefon. În fine, sunt convins c-ați prins ideea.
„La 11 ani, tata era un străin pentru mine”
Presat de privirea iute aruncată pe sub sprânceana groasă, îl las pe legendarul lider al trupei Phoenix să-și spună povestea: „Am crescut fără tată. Să tot fi avut un anișor, când l-au ridicat comuniștii și l-au închis. Avea convingeri legionare, a ajuns direct la Canal. Român de la granița cu Serbia, bănățean câinos, a rezistat. Cum? Tata avea un talent înnăscut la desen și la sculptură. Ca să-și îndulcească puțin traiul și să uite de necaz, cioplea diverse figurine, pipe, naiba mai știe ce… I s-a dus buhul, așa că l-au pus ăia să le facă diverse chestii. Îmi povestea soră-sa, tușa Mari, – că ea mergea, săraca, peste tot după el -, că ajunsese să cioplească niște chestii extraordinare din coada unei periuțe de dinți. Migălea din acest material prost ba câte un port-țigaret, ba câte o pipă. Ștabii din pușcărie se bucurau de ele… Oricum, a stat zece ani în închisorile comuniste, iar când s-a întors acasă, la noi, nu s-a mai legat nimic. Mama, basarabeancă la origine, a divorțat de el de la bun început, de comun acord, ca să nu sufăr eu repercusiuni”.
Nicu Covaci se foiește pe scaun, apoi dă frâu liber amintirilor: „Aveam 11 ani când tata s-a întors la Timișoara, reabilitat, cum se spunea în epocă. Era un străin pentru mine. Și el, și mama, au încercat să reia firul căsniciei. După vreun an de chin, au renunțat. A fost nevoie doar de un foc de paie. Nu mai știu ce năzbâtie făcusem, dar tata s-a enervat și mi-a cârpit o palmă. Mama a luat foc, l-a plesnit și ea. A fost sfârșitul conviețuirii lor. Ulterior, el s-a recăsătorit cu o nemțoaică”. Pentru mamă, Tamara pe numele ei, Covaci are un adânc respect: „Biata de ea, mi-a oferit o educație cum puțini copii au avut norocul să aibă. Chiar dacă mă caftea pentru orice prostie, eu îi sunt recunoscător. Altfel, nu mă putea ține în frâu. Era croitoreasă, cosea costumele la Teatrul Național și era atât de pricepută, încât acasă, în particular, muncea zi și noapte. Nu mai făcea față comenzilor. Toată protipendada Timișoarei comanda la Tamara. Dar eu, când am vrut chitară, mi-a luat nu doar un instrument muzical, ci a plătit și un profesor care să-mi dezvăluie tainele muzicii”.
Primea mâncare doar dacă învăța cuvinte ungurești
Nu-mi dau seama cum s-a ales Nicu Covaci cu eticheta de tip dur, fioros, scandalagiu, dar cât l-am ascultat povestind – cel puțin despre copilărie – mi-a lăsat impresia unui bărbat deschis. „Revenind la începuturile mele muzicale… Aveam o vecină simandicoasă, elevată, francofonă… Stăpânea cu blândețe pianul. Când a auzit că mă frământ să cânt, i-a spus mamei că e musai să iau și lecții de pian. Și, uite, așa am deprins temeinic și notele, portativul, teoria… Mi-a plăcut de mic să cânt și nu-mi aduc aminte să fi avut vreodată emoții când urcam pe scenă. Eram obișnuit de la teatru. Aveam un unchi – Stelian Gheorghe – artist emerit, care m-a învățat să scriu și să citesc de pe la 3-4 ani. Mă lua cu el la repetiții, la Teatrul Național, primeam roluri în piese pentru care era bătaie între băieți… Acasă, pentru că mama nu mai avea timp să gătească sau să facă ordine, a angajat o băbuță, o unguroaică. Asta era dracu’ gol! Nu-mi dădea să mânânc până nu-i spuneam câteva cuvinte în maghiară. Azi așa, mâine așa, am început s-o rup și pe ungurește. Ba chiar am învățat să gătesc gulaș și papricaș”. Firul poveștii se înfășoară în jurul nostru, ne seduce și ne dezvăluie un trecut pe care acum, în timp ce-l răscolim, nu putem să-l vedem decât frumos.
„Ce vremuri! Măcar pe timpul comunismului știam împotriva cui luptăm. Acum, cu capitalismul ăsta agresiv, aproape că nu ne mai recunoaștem prietenii… Așa, unde am rămas? Țin minte că, la un moment dat, mama m-a trimis la Cluj, la Școala de coregrafie. Nu râde, eram bun și la dans. Să vezi cum am plecat de acasă… Îmbuibat, cu țoale frumoase, chivernisit – ce mai! – eram băiatul mamei… Am ajuns acolo, la un internat și, după primele zile, tabără unul mai mare pe mine. Mi-o rupt lănțișorul de aur de la gât și dus o fost. Ce să-ți spun – junglă! După două săptămâni, nu mai aveam nici haine de schimb, nimic. La naiba cu baletul, luptam să nu mă duc la fund. N-a trecut mult și l-am prins p-ăla de-mi șparlise lănțișorul de aur. L-am atârnat de la etajul doi cu capul în jos! Urlam la el să-mi dea înapoi ce mi-a furat, dar cred că atunci aveam nevoie să mă impun, să mă protejez, să nu fiu mâncat de viu. A fost prima lecție învățată departe de casă și mi-a prins bine. Oricum, mi-am luat adio de la balet – m-au dat ăia afară – și am revenit la Timișoara”.
Cânta cu Sfinții prin cantine și săli de sport
Elevul Nicolae Covaci a uitat repede de balet și, cum făcea casă bună cu limbile străine și excela la înot și la muzică, a ajuns instructor al brigăzii artistice a școlii numărul 2 din Timișoara. După un timp, brigada s-a desființat, dar orchestra și-a continuat existența. Practic, așa a început drumul formației Phoenix, cea mai longevivă trupă rock românească. „La început cântam, sub numele de Sfinții, prin cantine, săli de sport și diverse cluburi obscure. Ușor-ușor, a început să se audă de noi. Interpretam cover-uri – Beatles, The Shadows – , cântam doar muzică occidentală. Timișoara, grație multiculturalismului ei, trăia în acele vremuri mai liber, mai deschis. Erau prezente anumite influențe nealterate de comunism care, până la urmă, au generat o stare de revoltă, de opoziție pentru sistemul represiv în care ne duceam viața. Am simțit asta cântând, oamenilor le plăcea ce ascultau. Practic, se eliberau de frustrări. După un timp, am prins rădăcini, am schimbat numele formației – din Sfinții, care era o titulatură prea religioasă pentru niște adolescenți așa drăcoși ca noi, în Phoenix -, am reînviat și am mers mai departe”. Adevărul este că, ulterior, am absolvit Institutul de Arte Plastice din Timișoara. De meserie sunt, așadar, sculptor, pictor, grafician, nicidecum muzician”.
I-a spart fața lui Moni Bordeianu
Mica buclă în timp se închide pentru a se redeschide când Covaci, adolescent de 16-17 ani, câștiga deja din concerte de trei ori salariul mamei. „Era prin ’63-’64… Trupa noastră era alcătuită din 5 băieți – Moni Bordeianu (cânta atunci la tobe), Béla Kamocsa, Pilu Ștefanovici, Claudiu Rotaru și Nicu Covaci. Începusem să facem bani, ne cumpăram haine din Occident, încălțăminte și pantaloni pe comandă, nici unul nu-și mai asculta mama… Făcusem și prima înregistrare radio. Ne-o luasem bine de tot în cap. A fost perioada bețiilor juvenile, a teribilismelor, a bătăilor din te miri ce. Mi-aduc aminte de un episod… Mă combinasem cu un drac de fată, frumoasă foc, trăsături grecești clasice, corp de sirenă – ce mai! – toți își suceau gâtul după ea… Ne plimbam noi prin parc, ne giugiuleam, ne pipăiam, na, îndrăgostiți-lulea. Moni Bordeianu cu ceilalți ne mai șicanau, mergeau în spatele nostru, făceau diverse glume obsene. La un moment dat, încep ăștia să cânte în gura mare, cu Moni în frunte: <No smoking, no drinking, no fucking>! N-am mai rezistat, am sărit direct pe Moni. I-am spart fața! Dar n-am stat mult timp supărați. Cum să-ți spun… Toți membrii trupei crescuserăm fără tată! Asta ne-a unit, eram ca o familie, iar formația era viața noastră, visul nostru, pe care îl trăiam aievea. Nu ne puteam împiedica de o bătaie, o gagică sau mai știu eu ce. Păi, după concerte, era nebunie totală. Fetele treceau de la unul la altul, nu se ținea cont de nimic, fanii ne iubeau. Dar mai ales fanele. Eram nonconformiști, frumoși, cu barbă, cu plete, îmbrăcați după ultima modă din Vest… Fix cum nu aveai voie să fii în comunism”.
Au inventat un gen muzical unic: etno-rock
Cerul albastru al tinereții lui Covaci s-a întunecat pentru prima dată în 1971, când Nicolae Ceaușescu s-a întors din Coreea de Nord. Dictatorul a pus atunci cruce influențelor occidentale din cultură, bătând monedă pe nicovala folclorului național. Așa s-au născut miturile comuniste agresive, credința, fabricată, conform căreia am fost și vom rămâne buricul pământului. Cum s-a repercutat această situație în viața lui Nicu Covaci și a trupei Phoenix? „La început am fost în stare de șoc. Noi, care făcusem o extraordinară școală de cover-uri și cântam doar muzichie din Vest, ne-am trezit aruncați primii de pe scenă. Nu mai aveam voie să cântăm nici la mare, nici în cârciumi, nici măcar în sate, la Căminele Culturale. Ce-am făcut atunci? Am scotocit câteva luni bune arhiva Electrecordului, unde am găsit niște discuri vechi cu datini și obiceiuri precreștine din Balcani. L-am luat pe Ioji Kappl, ne-am încuiat în casă, cu vin, bere și țuică la discreție și am început să bibilim din corzi. Azi așa, mâine așa, și uite cum a prins viață albumul Cei ce ne-au dat nume. De fapt, a fost certificatul de naștere al unui nou gen muzical: etno-rock! Pe atunci, eram, cred, unici în lume. Am îmbinat cu succes elementele de folclor cu acorduri complexe de rock. Pe această linie a urmat, la un an distanță, Mugur de fluier, apoi Cantafabule. Comercializam sute de mii de discuri, doborâsem toate recordurile în materie de vânzări, umpleam stadioanele. Și asta în condițiile în care nu apăream la televizor! Cerul nostru se înseninase din nou…”.
Produceau 500.000 lei la un concert, primeau doar 10%
„Sfântul Nicolae”, așa cum se prezintă și astăzi la finalul fiecărui concert, se oprește preț de câteva clipe, copleșit parcă de emoție și totodată uimit de ușurința cu care timpul leapădă totul în uitare. Își umezește buzele în berea trezită, se strâmbă, apoi reia pe un ton confidențial:
„Eram o fabrică de bani pentru comuniști. Cântam pe stadioane, nu mai aveam loc în săli, produceam cam 500.000 de lei în două ore! Cum noi luam doar 10% din cașcaval, vă dați seama câți arginți încasau statul și alți nemâncați care se ocupau de organizare. Cine stătea să verifice exact câți oameni intrau sau câți n-aveau bilet? Existau și atunci căpușe. Sunt capitaliștii de acum sau odraslele celor care-i pupau în fund pe comuniști. Oricum, noi eram mulțumiți. Câștigam în două ore câte cinci salarii medii pe economie, adică 10.000 de lei de căciulă. Le-am făcut băieților carnete CEC, fiecare avea zeci de mii de lei puse la ciorap. Eu am investit mult în aparatură, cumpăram doar scule de top, din Anglia, din Germania. Dădeam comandă prin oamenii plecați din Timișoara în Vest. Bine, ce valoare aveau banii atunci? Mulți i-am spart pe distracții, pe țoale, pe băutură, pe femei”.
O dată cu berea proaspătă, vine și vorba despre Cenaclul Flacăra, celebra grupare culturală inițiată de Adrian Păunescu: „Am pus și eu umărul la înființarea ei. De fapt, ani de zile, până și-a luat-o Păunescu în cap și ne-am certat, Flacăra a existat datorită nouă și aparaturii mele. Cum s-a lipit poetul de mine? Tocmai se întorsese din America și m-a abordat prin intermediul unui asistent al Facultății de Folclor din Timișoara. Îmi zice ăsta: <Nicu, a venit un poet care susține că l-a văzut pe Bob Dylan concertând pe viu, acasă, la mama lui. Vrea să discute cu tine>. M-a amețit asta cu Bob Dylan, era visul meu să-l aud cântând pe acest om, așa că am primit să mă văd cu Păunescu. Ce voia el de fapt? Să-l ajut să îmbine poezia cu muzica. Phoenix era pe val, venea lumea ca la urs. Am discutat și am stabilit ca atunci când vom susține un spectacol la București, să ne întâlnim cu toții, să vedem ce iese”.
A pus umărul la înființarea Cenaclului Flacăra
Brațul încă puternic, strâns într-un tricou negru, mulat, se întinde lacom spre paharul înalt, aburit de berea rece. Soarbe mai întâi spuma albă, fără să mă scape din ochi, cântărind impresia pe care mi-a lăsat-o ultima dezvăluire. Apoi, reia:
„Ne-am strâns la un liceu, Rosetti parcă, în sala de sport. Poezie, muzică, atmosferă plăcută… A fost frumos atunci. În timp, Păunescu a adunat toți pletoșii de aiurea, le-a dat votcă, ceva bănuți și i-a lăsat să-și dea frâu liber imaginației. Apoi, pe-ăia care s-au aliniat și aveau ceva talent, i-a tuns, i-a spălat bine pe creier și i-a pus să cânte ode regimului. Celorlalți, un șut în fund. Noi am colaborat până ce și-a dat bardul în petic. Nu lipseam de la nici o întrunire, lumea se obișnuise, venea, căsca gura. Păunescu avea și niște cuvinte grele, te durea inima când le potrivea bine. Nu era rău ca poet. În fine, să vezi ce s-a întâmplat. Eram pe la Iași și, înainte de concert, beam cu băieții mei în spatele scenei. Vine ăsta agitat, nervos, se holbează la mine și, de față cu toată lumea, își dă drumul la gură: <Nicu, tu așa vrei să urci îmbrăcat pe scenă? Să știi că nu se poate!>. M-am enervat instantaneu. Pe vremea aceea purtam o manta din catifea neagră, lungă, aurită la brațe și la gât. Mai îmbrăcam un cămeșoi strâns cu un brâu tot auriu… Păream un preot păgân. M-a deranjat însă teribil tonul lui Păunescu, nu cu mine trebuia să-și arate aerele de șef. M-am ridicat, mi-am strâns sculele și-am plecat. L-am lăsat în beznă, fără sonorizare, fără nimic. Pe atunci, Phoenix era vedeta, nu Cenaclul Flacăra, nu Adrian Păunescu. Nu ne-am purtat însă pică. Mai târziu, chiar m-a ajutat”.
Ultimele vorbe se pierd în tonul strident al telefonului mobil. Covaci răspunde în germană, vorbește fluent limba, așa că, preț de câteva minute, ascult, fără să pricep mare lucru, dialogul bolovănos. La finalul conversației observ că meniul aparatului este salvat tot în limba lui Goethe. Par, probabil, surprins, așa că Nicu Covaci ține să mă lumineze: „Am trăit atât de mult printre străini, încât am devenit jumătate neamț. De fapt, sunt cetățean german. Nu mai am demult cetățenie română!”. Se scotocește, tacticos, în buzunarul vestei înțesate cu insigne și-mi întinde actul de identitate care-i atestă vorbele. Îmi arunc ochii, politicos, pe cartonul dreptunghiular. Numele orașului unde a fost emis documentul îl uit imediat cum l-am citit. Doar fotografia posesorului îmi reține atenția – un Covaci între două vârste, maturizat, cocoșat de griji.
1.000 de lei pentru un pașaport roz
„Aveți, așadar, dublă cetățenie?”, întreb, neatent. „Nu, dragul meu. Sunt cetățean german. Atât. Trăiesc în Spania, la Moraira, cânt în România, în toată țara, dar sunt neamț”. „Deci, nu sunteți și român”, reiau, prostește. „Nu, nu mai sunt demult… Ascultă povestea”. Îmi întind picioarele sub masa schioapă, sorb la rândul meu dintr-o bere, fără să mai aud vocea groasă și răgușită a bătrânului rocker. Mă dezmeticesc abia când aud cuvintele „pașaport roz, valabil 30 de zile”. Surprinde, cu o privire vicleană, interesul meu: „N-o știai p-asta, așa-i? Hai, ascultă! Prin ’76, în toamnă așa, au început presiunile Securității. Ce s-or fi gândit? <Ia, uite, domne’, câți oameni strâng ăștia la un loc! Dacă o iau artiștii razna și îndeamnă mulțimea la violență, instigă oamenii să sară pe noi? Gata, să-i potolim!>. Noi nu ne gândeam la așa ceva, eram cu gagicile, cu muzica. Eram cuminți, dar ce-a contat? Au început să ne șicaneze, să ne cheme la secție, să ne ia declarații, să ne acuze că schimbăm valută, tot felul de prostii… Au băgat zâzanie între noi, lumea a început să bârfească, să se vaite, că vor să ne termine, să ne facă dispăruți. Adevărul e că nu ar fi fost mare lucru, aveau metodele și puterea să o facă. În fine, după aproape trei săptămâni de interogatorii, am cedat nervos. Ei mă acuzau că am schimbat 100 de mărci germane și că mă paște o pedeapsă de șapte ani de pușcărie… Prostii! Schimbasem zeci de mii de mărci, de dolari, știau și ei, dar nu aveau cu ce să mă agațe. Nu, că au cinci martori, c-o fi, c-o păți… Am început să urlu la un moment dat: <Aduceți-i aici, că-i mănânc cu pantofi cu tot! Este o rușine! În condițiile astea nu vreau să mai fiu cetățean român! Reneg țara mea!>. M-am gândit că vor să mă bată și cred că le-a trecut asta prin cap, dar, nu știu cum, unul dintre ei, care părea șeful, mi s-a adresat calm: <Te costă 1.000 de lei>. <Poftim?>, am întrebat, cu nervii la pământ. <Plătești 1.000 de lei și gata, nu mai ești cetățean român. Într-o lună să dispari din țară!>. Am respirat ușurat, am adus banii și am primit în schimb un pașaport roz, valabil 30 de zile”.
Nevasta olandeză și cearta cu Baniciu
De aici înainte, Nicu Covaci își va povesti viața cu buzele strânse și cu înjurăturile încolțite în colțul gurii. Vor fi și pasaje delicate, unele amuzante, dar, în mare măsură, firul narațiunii se va înfiripa metalic, lucios, dur. Așadar: „Am dat fuga la băieți și le-am spus c-o întind! Nu m-au crezut inițial. Abia după ce le-am arătat actele, s-au dumirit. Unii au început să plângă, ce să facă ei fără mine, care dintre ei va urma… I-am asigurat că le las toate instrumentele, că pot cânta în continuare și fără Covaci. N-am reușit să-i liniștesc, mai ales că, în scurt timp, Securitatea a început să-i ia la mână și pe ei. În ce mă privește, am sunat o prietenă din Olanda, i-am explicat despre ce este vorba și m-a ajutat. A venit fata în România, m-am însurat cu ea, formal, evident, și-am tăiat-o la Amsterdam. Am locuit la ea acasă vreo doi ani jumate și, timp de șase luni, m-am zbătut să le găsesc băieților un angajament. N-am reușit să conving pe nimeni cu înregistrările, toți producătorii și impresarii voiau să-i asculte cântând live. Am turbat de furie, dar nu puteam face nimic să-i scot oficial din țară. În ’77 însă, când s-a abătut nenorocirea aia de cutremur asupra României, s-a creat vâlvă și afară. Așa s-a ivit prilejul. Cel mai bun prilej”. Fondatorul trupei Phoenix trage puternic aer în piept și, după ce-și mângâie apăsat barba albă, reia vijelios:
„Am cumpărat un camion, l-am umplut cu ajutoare și am pornit spre România. Am declarat la intrarea în țară, că, la întoarcere, vreau să scot peste graniță aparatura personală. Am completat chiar și niște hârtii în acest sens. A fost o revedere emoționantă cu băieții. În toată nebunia iscată de cutremurul acela devastator, chiar am susținut câteva concerte. O lăsaseră mai moale autoritățile. La întoarcerea de la o astfel de cântare, în tren, a avut loc și cearta cu Baniciu. Mi-a cerut banii, partea lui, pe loc. I-am spus: <Ai răbdare, ne strângem mâine la mama, acasă, și împărțim banii cu toții, cum facem de obicei. Cum să scot cărămida de bani acum, nu vezi ce aglomerat e?>. El, nu și nu, că-i vrea imediat. M-am enervat, dar i-am dat cașcavalul. Ne-am strecurat la toaletă și i-am numărat leii, urmând să ne vedem a doua zi la mine. M-a asigurat că vine, dar n-a mai apărut!”.
Evadarea! Soldații i-au învinețit ochii lui Țăndărică
Covaci se încruntă: „Muzician excelent, caracter zero! Ne-am strâns a doua zi la mine, dă-i cu băutura, dă-i cu poveștile, timpul zbura. Ăștia nu bănuiau nimic, dar eu calculam totul cu viteza fulgerului. În noaptea aia programasem să fugim din țară. Mama știa, se văita tot timpul și plângea. Îi era frică, dar m-a ajutat. Mi-a cusut, de mână, niște învelitori mari, în care urma să îmbrac boxele uriașe. Cum Baniciu n-a mai sosit, am decis s-o iau în boxa destinată lui pe o vecină, nemțoaică, însărcinată în opt luni. Asta nu voia cu nici un chip să nască în România și i-am promis c-o ajut. La un moment dat, cheful s-a încins, Țăndărică a propus să facem o tură prin oraș, la terasă, să agățăm niște gagici. Atunci, când toți deveniseră euforici, le-am dezvăluit planul: <Băieți, în noaptea asta o întindem. De tot!>. Au căscat gura la mine, nu înțeleseseră. Le-am explicat că mașina era pregătită, boxele în care urmau să stea, de asemenea. Trebuia să ajungem în Germania, unde închiriasem o casă doar pentru noi. Aveam ceva bani, i-am încurajat, urma să fim liberi, dar s-a creat haos. Krauser era în papuci și-n pantaloni scurți, voia să dea o fugă acasă, să se schimbe. Nu l-am lăsat. Nici pe el, nici pe Kappl. <Așa plecăm, cu ce avem pe noi. Nu trebuie să dăm de bănuit>. Până la urmă, i-am convins, am luat-o și pe nemțoaica gravidă și am tulit-o”. Judecând după însuflețirea cu care povestește acum, fuga din România comunistă pare cea mai spectaculoasă ispravă din existența acestui artist rebel. Ochii îi sclipesc, probabil la fel ca în acea noapte a tuturor începuturilor și a trădărilor neghicite:
„Pe la miezul nopții, am ajuns aproape de Porțile de Fier. I-am băgat pe toți în boxe, într-o poziție de yoga care le permitea să reziste câteva ore bune. Mi-era teamă că fata n-o să facă față, dar a strâns din dinți și a reușit. Am montat șuruburile la loc și cu asta basta! Comionul îl conducea un prieten, jumătate neamț, care a riscat totul pentru că își dorea să cânte în trupă. Eu stăteam în dreapta. Mai aveam cu noi câteva coșuri cu bunătățuri din Banat și niște damigene cu un vin de te ungea la suflet. Cum am ajuns la punctul de control, m-a luat unul tare: <Covaci, te caut și-n cur!>. Când a văzut însă măgăoaia de mașină încărcată cu scule, a lăsat-o mai moale. Le-ar fi luat ore în șir să dea jos toată instalația de sunet și s-o verifice la milimetru. Am mușcat dintr-un cârnat afumat, am tras un gât de vin și i-am îndemnat și pe ei. La început, ezitau, dar apoi s-au năpustit la coșurile cu merinde. Au atacat și băutura, iar în scurt timp s-a încins ditamai cheful. Am luat chitara, le-am cântat, am zbierat împreună. Unul dintre soldați încălecase pe boxa unde era ascuns Țăndărică și bătea ritmul muzicii cu picioarele. I-a cărat la bocanci în cap lui Lipan, de mi-a zis apoi că era convins că va surzi. Avea și ochii vineți! Eu râdeam, eram fericit, pentru că simțeam că vom reuși. Și am reușit să-i păcalim. Am trecut. La sârbi am mai avut ceva emoții, apoi un mic hop în Austria, dar până la urmă am ajuns teferi în Germania. Când i-am scos din boxe, la scurt timp după ce am trecut de punctul de control sârbesc, femeia era la capătul puterilor, aproape leșinată. Am oprit mașina pe o culme de munte. Jos aveam norii la picioare, iar deasupra mijea soarele. Era în zori, iar imaginea asta i-a zăpăcit. M-au întrebat dacă au ajuns cumva în Rai. Le-am spus: <Da, e Raiul, adică Libertatea>”.