EVZ publică exclusiv fragmente din textul criticului Nicolae Manolescu despre Eugen Ionescu, apărute în „Istoria critică a literaturii române - 5 secole de literatură”, publicată de Editura Paralela 45.
„Puţini mai ştiu astăzi că Eugen Ionescu, autorul lui „Nu” şi, după ce a emigrat în Franţa, al câtorva zeci de piese de teatru şi de eseuri, a debutat ca poet. Elegii pentru fiinţe mici (1931) nu anunţă neapărat o vocaţie. Dovadă că Ionescu n-a perseverat. Versurile sunt inspirate, majoritatea, de Arghezi (acela executat fără milă în „Nu”), pastişând cu oarecare ludică delicateţe afectarea miniaturalului („Un mic soare, Doamne,/ pentru sufletul meu”) şi a artificialului („Chipul ei, ca o basma;/ nasul ei, de mucava;/ iară gura înzestrată/ cu dinţi proşti de ciocolată:/ Sânii, vârfuri de chibrit,/ trupul ca un stâlp rănit,/ şi lălâie, şi mioapă;/ lungul nasului îi scapă.// Biata fată, biata fată,/ tare e înamorată”). Tânărul Ionescu se copilăreşte arghezian, în rugi sau cântece de dragoste. Rugile aduc a psalmii autorului Cuvintelor potrivite: „Doamne mic, ridică-mă,// şi fă-mă fericit/ ca pe boii cu coarne nevinovate,/ ca pe câinii cu ochii de îngeri,/ ca pe nenuferi,/ ca pe pietrele prietenele”.
„Nu” (1937) strânge articole publicate, mai toate, în reviste, despre câţiva scriitori consa¬craţi, fragmente de jurnal intim şi un Fals itinerar critic, nu lipsit de interes. Reeditând cartea în Franţa în 1986, Ionescu scrie în prefaţă: „Aceste pagini, câteva datează de mai bine de o jumătate de secol, erau rodul unui adolescent furios, ceea ce explică violenţa lor adesea nedreaptă şi paradoxurile, uneori excesive”. În epocă, s-a remarcat teribilismul tânărului autor, slujit de un anume talent, care i-a şi adus un premiu important în ciuda faptului că unii din membrii comitetului de lectură se numărau printre ţintele atacului. Articolele nu se răfuiesc doar cu opere care-şi câştigaseră faima, precum poeziile lui Arghezi şi Barbu, ori Patul lui Procust al lui Camil Petrescu, dar şi cu critica favorabilă lor. Critica lui Lovinescu ar suferi de „impersonalitate, frică, lipsă de acuitate”. Mentorul „Sburătorului” ar şti „să tragă cu urechea” la ce spun ceilalţi. Cioculescu ar dovedi „un entuziasm pe bază doctă” faţă de Arghezi al cărui „admirator religios” este. Aderca ar avea o „verbozitate de dubioasă calitate sentimentală”. Cât despre Bogdan-Duică, el este pur şi simplu „prost”. Ionescu este un cititor atent, care vrea să dea lecţii şi altora. Citeşte de exemplu pe Arghezi sau pe Barbu cu creionul în mână.
Nu se mulţumeşte cu generalităţi. Fiecare observaţie e susţinută copios de exemple. Mai ales „sursele” de inspiraţie sunt depistate fără milă: Cerna, Iosif, Vlahuţă, Macedonski, Nemţeanu, Eftimiu, dar şi Baudelaire, la Arghezi; Mallarmé, Valéry, la Barbu; Proust, la Camil Petrescu. Nici vorbă că unele lucruri sunt adevărate. O anume incapacitate de a crea oameni şi un mister în bună măsură fabricat în Patul lui Procust nu sunt percepţii greşite. Critica le va confirma, cu timiditate, mai târziu. Analizele sunt însă prea tendenţioase ca să poată fi primite în totalitate.
Ionescu vrea cu tot dinadinsul să fie un critic rău. El crede de altfel în necesitatea unui „neojunimism critic” care să pună capăt „ruşinii timpurilor noastre care au dat naştere unui Vlahuţă, unui Coşbuc, unui Cerna, unui Iosif, sămănătorismului etc.” Ce face Emil Cioran cu istoria şi cultura, face Ionescu cu literatura română. ş...ţ Ca şi avangardiştii, congenerii lui Eliade nu şi-au dat seama că cearta clasicilor cu modernii fusese deja tranşată în favoarea celor din urmă, că ei înşişi erau modernii şi că o altă schimbare a cano¬nului nu mai era cu putinţă într-un răstimp atât de scurt. Ceea ce contemporanii n-aveau cum să vadă în „Nu” era latura gravă şi foarte personală a cărţii.
Nicolae Manolescu - „Istoria critică a literaturii române - 5 secole de literatură”, Paralela 45
CITIŢI ŞI:
DEZBATERE EVZ: Este Ionesco scriitor român sau francez?
Pentru mai multe detalii, accesaţi categoria Polemică Eugen Ionescu