”Se poate vedea destul de bine perspectiva care se deschide înspre viitor neamului nostru: el este chemat să realizeze o cultură de un clasicism original, de o limpezime, de o armonie dar și de o adâncime neajunsă încă pe fața pământului. Dar ca această chemare să se realizeze, trebuie să nu ne forțăm a ieși din originalitatea noastră, care este legată de Ortodoxie, și a umbla după idealuri de import. << Mai aproape de Ortodoxie!>> să ne fie lozinca.
Căci mai aproape de Ortodoxie înseamnă mai aproape de noi înșine și de misiunea noastră", scria părintele Dumitru Stăniloae în perioada interbelică. Un adevăr care se continuă dincolo de anii războiului până în momentele actuale, trăite de noi. Fiindcă misiunea noastră nu s-a încheiat, ci ea continuă pe toate planurile și mai ales în cultură!
Poporul nostru se distinge în varietatea de curente propuse de Occident prin unicitatea trăirii izvorâte din credința cea adevărată, trăiri ce își respiră nemurirea în fiecare operă artistică. România, în minunata ei bogăție estetică, cuprinde personalități de mare avengură, adevărate simboluri ale forței de exprimare, adevărate flăcări aprinse de Însuși Dumnezeu pentru acest neam creștin.
Adesea privesc un peisaj, ascult ciripitul melodios al mierlelor pe crengi și admir unduirea perfectă a naturii în antitetice dansuri de lumini și umbre. În astfel de momente inevitabil se înfiripă pe buze numele lui Eminescu, Enescu, Grigorescu și Brâncuși. Acești patru fii ai pământului strămoșesc au întrupat glasul autentic al identității românești, pe care l-au cuibărit în buzunarele inimii și l-au purtat în jurul lumii, pe întinsele continente. Astfel a ajuns cultura noastră aptă să treacă în universalitate, fără să-i fi fost știrbit specificul românesc.
Pagina de astăzi îi este dedicată pictorului nostru despre care Nichita Stănescu spunea atât de frumos: "Cine a dat primul imaginea luptătorului nostru la războiul de independență, dea-n călare pe un cal aburind, uitându-se așa într-o ceață, semănând întrucâtva și a sergent român, și a ciobanul mioriței? Nicolae Grigorescu."
Primul pictor modern, artistul care a eliberat arta pensulei de sub rigiditatea pur teoretică și academică a timpurilor trecute, s-a născut în luna florilor de mai, 1838, în județul Dâmbovița, dar încă de la o vârstă fragedă se mută cu mama sa văduvă și cu frații lui la București. Săraci cum erau, mama sa Ruxanda a conștientizat importanța învățăturii în viața unui om și a l-a trimis pe " Nicu" să învețe cu dascălul Bisericii Sf. Gheorghe.
Înclinația spre artele plastice se vede de timpuriu, din copilărie, când stând afară pe bancă, Grigorescu desena în creion portretele prietenilor săi. Mai apoi, drumul l-a purtat în ucenicie timp de doi ani la un zugrav și miniaturist pe nume Anton Chladek. De la el a învățat pictura în detaliu cu pensulă subțire, fapt pe care și l-a însușit în viitoarele iconițe pe care le va vinde la iarmaroc sau în picturile unor mănăstiri.
Micul iconar, de numai 15 ani, muncește mult și ajunge să vândă plante culese din Herăstrău pentru a face banii necesari de culori și ustensile. Talentul său unic și irepetabil devine ușor remarcabil în societatea secolului XIX, fiind solicitat în mod special pentru pictura unor mănăstiri importante precum Agapia sau Zamfira.
Tânărul excela și uimea prin expresivitatea chipurilor de sfinți pe care îi reda atât de vii și de umani. Pasiunea pentru care s-a născut pune tot mai mult stăpânire pe sufletul său, simțind cum îl mistuie dorul și setea de cunoaștere. Alexandru Vlahuță ne oferă o notă explicativă în acest sens: " Și așa fraged și puțintel cum era, ardea de neastâmpăr, de setea de a zbura, de a pleca în lume, de a lupta, de a ispiti necunoscutul, vraja și primejdiile depărtărilor, tăcut și încrezător în el, ca prâslea cel năzdrăvan din basme.
Cine știe dacă nu au într-adevăr presimțirea chemării lor pe lume copiii aceștia predestinați, în sufletul cărora, ca floarea în mugur, se pregătește să înflorească sufletul unui popor! Altfel, cum să înțelegi siguranța cu care se duc năzdrăvanii aceștia drept la ținta lor, cu toate și peste toate greutățile ce li se pun în cale?".
După mai multe încercări nereușite de a primi un ajutor din partea statului român, în 1861, la intervenția lui Mihail Kogălniceanu, Grigorescu primește o bursă cu care pleacă la Paris pentru studii. În căutare de mari opere de artă, de noi sensuri ale culorii, tânărul ajunge să facă cunoștință cu tendințele inovatoare în materie de pictură și reușește, în genialitatea sa, să meargă dincolo de curentele acelei epoci. Nicolae Grigorescu, asemeni unui iscusit culegător de roade, alege și metamorfozează învățăturile primite în noi modalități de a-și exprima trăirile cutezătoare prin intermediul cromaticii și a luminilor.
În 1862, se prezintă la Școala Națională de Arte Frumoase, însă nu se regăsește în mediul academic rigid și continuă să studieze pe cont propriu, frecventând adesea muzeul Luvru și Biblioteca Națională. Punctul culminant al acestei experiențe franceze este " Școala de la Barbizon", un sat din sudul Parisului, unde un grup de artiști pasionați de pulsul frumosului, se despovărează de normele academice și aleg să simtă liber!
Astfel devine Pădurea de la Fontainbleau un cenaclu ocrotitor al celor străini de convenții, printre care pictori celebri precum Théodore Rousseau și Jean-François Millet. Operele lor reflectau realitatea prin prisma emoției și a trăirilor transmise, natura fiind centrul expresiv al acestor revelații. Grigorescu se îndrăgostește total de acest refugiu boem și mai mult decât atât, pădurea pariziană îi astâmpără dorul de plaiurile sale românești și îl inspiră într-o serie de tablouri: " Sentimentul colorează, nu pensula.
Poți colora c-o bucățică de cărbune, și toate tuburile din lume nu-ți dau albastrul unei flori de inișor dacă nu-l ai în suflet." Pictorul era îndrăgostit de acea vibrație sensibilă a sincerității naturale pe care o transpunea în chip inedit prin culoare și prin formă. Avea credința că arta e o taină care se ascunde cu sfială în natura înconjurătoare și o relevă așa cum este ea: vie. Totodată, Grigorescu constituie o dovadă palpabilă a realității interioare a românului. Acesta simte necesitatea imperioasă de a trăi natura dintr-un firesc întipărit genetic.
Un moment edificator pentru cariera sa este expoziția de la Salonul Oficial Francez, unde creațiile sale sunt deosebit de apreciate de publicul larg.
Dorul de "acasă" îl copleșește pe marele artist care alege să se întoarcă în țară. Deși noile sale cunoștiințe și experiențe marchează definitiv și aduc o schimbare revoluționară artei românești, pictorul nu este apreciat de la început. Din contră, opera sa este insultată și considerată ieșită din standardele clasiciste.
Un aspect pe care puțini îl cunosc este nesfârșita dragoste de patrie și simțământul datoriei pe care Nicolae Grigorescu le nutrea în inima sa. În 1859, când a avut loc Mica Unire sub Alexandru Ioan Cuza, pictorul a fost atât de marcat de veste, încât o săptămână întreagă nu a mai putut picta nimic, ci plătea oameni să meargă în târg și să mai aducă vești despre acest moment istoric! Sincera sa participare la soarta românilor s-a manifestat prin desenele alegorice cu tema Unirii Principatelor române.
La un nivel mai înalt urmau să se petreacă lucrurile în 1877, odată cu "Războiul pentru neatârnare", cum îl numește George Coșbuc. Artistul român răspunde chemării sale lăuntrice de a fi alături de soarta neamului său indiferent de condiții: " Numai în război am fost silit să ies din hotarele firii mele. Dar acolo aveam o chemare mai presus de viața și de arta mea.
Eram <<în război>>". Astfel se avântă bravul pictor în linia întâi, aproape de front, pentru a picta de aproape ostașii români. " Atacul de la Smârdan" este probabil cel mai reprezentativ în acest sens. Creațiile sale din timpul războiului reprezintă una din cele mai importante etape în opera sa, relevând încă o dată un adevăr indubitabil: prezența unor artiști în neamul nostru care au dus o luptă de mărturisire în planul culturii precum ostașii pe frontul de luptă. Între ei se află o punte de legătură care îi identifică atât pe artiști, cât și pe ostași cu niște eroi naționali, vii în conștiința celor care și-au căutat rădăcinile mai adânc.
După război, operele sale nu sunt apreciate la adevărata lor valoare, primind critici nedrepte, și nici susținere financiară nu i se oferă pentru a-și continua misiunea artistică, ceea ce îl determină pe Grigorescu să se simtă neînțeles în propria lui țară și să ia din nou calea Franței, la Barbizon, unde îl acompania deseori pictorul Ion Andreescu. Aici realizează o serie de tablouri de o puritate aparte, înconjurate de delicatețea sa sufletească.
În 1887, marele artist se întoarce înapoi în ținutul natal deoarece dorul de pământul strămoșesc și dragostea pentru români învinge mâhnirea pricinuită anterior.
Înclinația accentuată spre contemplație, asemeni unui poet în focul inspirației, dragostea evidentă după cadrele naturale și sensibilitatea firii sale artistice sunt minunat exprimate în numeroasele portrete feminine pe care Grigorescu le-a săvârșit de-a lungul vieții. Țărăncuța româncă în straiele ei populare, cu ochi pătrunzători și totodată visători, cu buzele arcuite într-o nuanță de inocență afectivă, cu obraji trandafirii și dorul de Cer întipărit pe chip nu este nicăieri mai frumos surprinsă ca în tablourile grigoresciene.
Spre sfârșitul vieții, viziunea societății asupra artistului se schimbă în favoarea operelor sale, primind tot mai multe invitații la expoziții și onoruri. Din păcate, șansele artistului vin mult prea târziu fiindcă vederea îi slăbește considerabil, după cum mărturisește: " Am îmbătrânit, nu mai pot lucra și regret amar timpul prețios ce l-am pierdut.
Dacă statul mi-ar fi făcut măcar un modest atelier, acum câțiva ani, când abia aveam cu ce trăi, dar când eram în putere, câte pânze de valoare pentru neamul nostru n-aș fi făcut!" Grigorescu se stinge din viață în 1907 la Câmpina, lăsând în urma sa sute de tablouri ce simbolizează în chip plenar autenticitatea sufletului românesc și simplitatea irepetabilă a țăranului român, iubitor de simplitate și cu un dor nemărginit, având rădăcini în credința noastră strămoșească.
Testamentul pictorului ne oferă o ultimă mărturie în acest sens, acesta lasă " una sau două burse pentru doi tineri care să urmeze cursul picturii în străinătate", participând la concurs cu " alegerea unui subiect absolut românesc, luat din istoria noastră sau din viața de toate zilele- de preferință scene țărănești."
Nicolae Grigorescu este indiscutabil un erou național, dar și o lecție, atât pentru statul român de astăzi, cât și pentru noi. Arta a reprezentat întotdeauna cea mai mare forță de exprimare a unor idei și concepte. Arta și politica s-au influențat reciproc în orice cadru istoric, măsurându-și puterile, iubindu-se sau urându-se deopotrivă.
Faptul că Grigorescu nu a fost susținut în misiunea sa pentru neamul românesc, nu constituie un caz particular, ci unul general. Misiunea artistică nu a fost percepută la nivelul ei valoric, iar aceasta este și una din metehnele societății contemporane. România are nevoie de lideri, dar are nevoie și de artiști care să aibă credința neclintită că singurul nostru Sens se găsește în Dumnezeu!
" Cu Dumnezeu, românul e tare. S-a dovedit mai tare ca orice neam. Cu <<Doamne ajută!" răzbește prin orice. <<Doamne ajută>> a fost în viața românească secretul succesului, cheia biruinței și a rezistenței. Dar fără Dumnezeu suntem foarte slabi. Vrem să devenim iar tari, neînfrânți de niciun pericol? Să ne întoarcem la Dumnezeu, la puterea verificată de veacuri a neamului nostru! Să ne întoarcem la credință: în organizarea statului, în școală, în viața socială, să lăsăm modelele statelor apusene, necredincioase și raționaliste!"
Părintele Dumitru Stăniloae