Nevoia de cârtițe în sport. Pentru o corectă analiză a declinului aproape ireversibil al sportului românesc, la realele probleme legate de finanțare, infrastructură, selecție, învățământ, nu pot fi trecute cu vederea nici latura umană și nici cea profesională.

Mai exact, caracterele și competențele. Absolut toate compun noțiunea generală numită sportul românesc. În toate palierele, pe orizontală și verticală, în privat și la stat, peste 300.000 de români se chinuie să spere, să trăiască și să răzbească.

Un sport bolnav cu oameni volnavi

Mulți dăm vina pentru insuccesele ultimilor ani pe stat și pe reprezentanții lui. E adevărat că ai noștri guvernanți sunt lipsiți de idei și de voință. Dezinteresul se vede cu ochiul liber. Dar slujbașii n-au și ei partea lor de vină? Sunt, oare, salariații sportului profesioniști în toate cele?

Lipsa ideilor, a inițiativei, seriozității, parolismului, profesionismului, pregătirii corespunzătoare, corectitudinii și de multe ori a caracterelor contribuie din plin la această stare de fapt nedorită.

Cum putem emite pretenții de însănătoșire cu mare parte din activiști bolnavi?

Mulți parveniți, puțini profesioniști

Masa cea mare a celor implicați nu este dată neapărat de practicanții reali ai sportului, ci, culmea!, de cei care colcăie în jurul instituțiilor, indiferent că ele se numesc cluburi, federații sau minister. Absența unui sistem și a obiectivelor reale atrage după sine parveniții, ariviștii și, ca o consecință, cârtițele.

Ele se aseamănă mult, până la identificare, cu turnătorii. Proliferarea acestui tip de lucrător în sportul românesc a dus fie la a nu mai înțelege nimic, fie la eternele scandaluri din absolut orice disciplină. Că românii au un apetit special în a turna, în a se urî este știut. Nici nu e nevoie de securiști.

Noi turnăm fără să fim obligați. “Ba p-a mă-sii” a devenit deviză în sport. Culmea e că ea este folosită nu pe teren, cum poate ar fi indicat, ci în luptele de culise din cluburi, federații și ministere.

Turnătoria ca sport național

Se toarnă din toate cotloanele caracterului și minții umane. Din inferioritate, din plictiseală, din nefericire, din invidie și, ce este cel mai grav, din nevoia de-a se integra și rezista într-un grup. Turnătoria este plăcerea majoră a omului josnic.

Mulți turnători din sport nici măcar nu-și pot explica de ce o fac. Pentru mulți este un reflex. Sportul nostru național tinde, cu sumedenia de astfel de salariați, să devină Turnătoria. Sunt și excepții, dar ele nu depășesc 20% din totalul salariaților din sport.

Cârtițe, da’ competenți, bă!

Înlocuirea competenței cu turnătoria cârtițelor a contribuit covârșitor la decădere. Peste 80% dintre lucrătorii în domeniu n-au practicat sportul, n-au pregătire de specialitate, deci nu pot fi numiți profesioniști. Profesionistul înseamnă cu totul altceva. Cel puțin așa ar trebui.

Profesioniștii sunt serioși, fac mereu ce promit, nu au limbaj agresiv, vorbesc îngrijit, prioritizează, planifică, dau dovadă de etică excluzând minciuna și asumarea muncii altora, își asumă eșecul, nu inventează scuze și au zero toleranță pentru bădărănie.

Președinții, patronii sunt cei care ar trebui să dea tonul profesionismului. Să știe ce angajează în instituție, să se dea pe mâna unor astfel de oameni. Din păcate, ei înșiși dau tonul acțiunilor inverse performanței aruncând totul în derizoriu.

Ei sunt cei care doresc neapărat subordonați loiali și nu profesioniști. Ei sunt cei care încurajează și dezvoltă habitatul cârtițelor în sport. Nesiguranța în sinele propriu, incultura, parvenitismul, mediatizarea lor bruscă și poate necuvenită sunt, de fapt, argumentele poate inconștiente ale modului de-a conduce.

Spațiul liber din mințile lor poate oferi loc pentru gânduri care sapă adânc la temelia încrederii în sine. În craniile multora creierul se mișcă lejer. Nevoia bolnăvicioasă de subordonați de tip “turnători-loiali” nu este altceva decât ecoul propriilor lor conștiințe.

Accederea în locuri și poziții dorite, dar pentru care nu sunt pregătiți, rapid și fără fundament făcută, nu poate să nu genereze mici monștri profesionali. Spun mici doar dacă mă gândesc la un individ, dar suma lor pe tot cuprinsul țării dă imaginea de ansamblu a ceea ce vrem să numim sport românesc.

Impactul lor cu mediatizarea, cu responsabilizarea, cu expunerea vieții personale în public și, în final, cu realizarea performanței este atât de mare încât acestui tip de conducător cocoțat acolo unde nu-i este locul i se va vedea fundul în toată splendoarea lui. Procesul este inevitabil.

Conduc cei nepregătiți

Greu poate fi explicat, vezi Doamne, succesul în afaceri și a insuccesului în sport. Este dovada clară a lipsei exercițiului managerial.

Mai toți au câștigat averi fie prin speculă, fie prin racordare completă, impusă uneori, la banii statului. Ce nevoie ai de minte când ești băgat la înaintare de structuri și oameni care te coordonează? Cum, oare, au obținut brusc averi diverși mari investitori care nu știu să-și administreze propriul club?

Sportul, jucăria primarilor

Finanțatorii fotbalului de odinioară, fabricile și uzinele au fost înlocuite de primării.

Dar sunt oare primarii „finanțatori” niște cunoscători ai managementului? Nu știu nici ce, și nici cui să ceară  performanță.

Pentru ei, sportul este un mijloc de manevră electorală. Uneori și de sursă de venit. Cluburile sunt, în majoritatea lor, jucăria primarilor. De ce i-ar interesa un fundament serios și solid, atâta timp cât mandatul lor este limitat. “După mine potopul”, poate fi o deviză. Inconștientă sau nu.

Nepotismele sunt la ordinea zilei

Un om ajuns la bani și la putere pe căi neoneste și provenit dintr-un mediu umil, fără merite deosebite, niciodată nu va avea scrupule în a-și păstra și spori ceea ce a acumulat.

Parveniții cu funcții nu se deosebesc de, deja, breasla simplilor salariați din sport. Diferă doar scaunul pe care îl ocupă. Atitudinea, ținuta, exprimarea, freza și până și ochelarii de soare purtați pe ploaie și cer înnorat sunt identice.

Impresionarea șefilor e o condiție

Un subordonat nesigur pe competențele sale vrea să iasă în evidență cu orice preț.

Sare la bătaie cu suporterii, ceartă arbitri, se rățoiește penibil la adversari și în general își arată mușchii la oricine și orice, doar, doar își va impresiona șeful. Vrea să-și dovedească utilitatea. Salariatul din sport vrea să aibă ce n-a avut și ce n-a sperat. Vrea salarii. Vrea prime, vrea deplasări, vrea aprecieri.

N-ar fi nimic rău să-și vrea cineva mai binele. Dar oare s-a pregătit să și performeze? Este capabil să-și asume salariatul ceva? Porniți de nicăieri, dinu păturicii din sport devin, încet, încet, periculoși.

Pașii turnătorilor în sport

Primul lucru este să ajungă la inima șefului, făcându-i pe plac în toate cele, dar mai ales în a-l informa. Competent sau nu, nici că mai contează!

Al doilea pas al salariatului turnător este să alunge orice concurență competentă din preajmă-i. Nu contează că a fost campion mondial, olimpic, european sau național. Nu contează nici pregătirea superioară a colegului.

Nimeni nu trebuie să fie mai mediatizat ca el, nimeni nu trebuie să ajungă cu alte păreri la incompetentul său șef.

Amorul incompetenței

De fapt, el alimentează incompetența șefului cu incompetența sa. Ce poate ieși din acest amor al incompetențelor? Performanță în niciun caz! Cârtița specialistă, odată ce este sigură că limba i s-a înfipt bine în orice organ al șefului, generează pe verticală alte cârtițe.

Se numesc jucători, sportivi, antrenori, magazioneri, masori, bucătari, femei de serviciu, secretare ș.a. Cel mai grav mi se pare ca un sportiv, stăpân pe valoarea sa, să cadă într-o astfel de capcană. Este dezgustător ca un tânăr să-și toarne colegii și antrenorii. Sunt mii de cazuri.

În fotbal, cel puțin, sunt o sumedenie de astfel de creaturi. Jucătorii devin rapid finii patronilor și ai președinților, un avantaj de-o primă, o promisiune că va pleca mai repede în străinătate, o mașină cadou sunt suficiente motive ca în vestiar să existe cârtița sportivă.

Antrenorii, atmosfera, medicul, bucătarul vor fi repede și aprig reclamați pentru orice. Până și analiza jocului o vor face sportivii, supervizați de turnătorul șef. Antrenorii sunt a n-șpea spiță la căruța cluburilor și federațiilor.

Din lac în puț

Măsurile luate în eventualitatea eșecurilor vor avea chipul și asemănarea cârtiței șefe și ale președintelui. De obicei, ele adâncesc starea nefericită a lipsei rezultatelor. Cum se zice, din lac în puț.

Văicărelile, acuzele, vinovații fără vină, pasarea răspunderii pe arbitraje, vreme, starea terenului, condițiile pandemice, conspirațiile etc vor încropi spectacolul jenant. Rețeta este de mult împământenită în România. Aș putea spune că am patentat-o.

Sportul românesc, o picanterie

Astfel de realități nu pot trece neobservate. Culmea, presei îi place acest spectacol. Ceva cancan, o picanterie sunt lucrurile care, zice-se, vând. Poate că ele vând, dar doar în lipsă de performanță.

Ne interesează, de exemplu, cum și când l-a sărutat Halep pe Iuruc-ul său și nu motivele unei necalificări, ce mașină și-a luat Tamaș și nu cât de bine lovește mingea. Pe acest fond, președinții incompetenți și agramați devin modele.  La fel și cârtițele din subordine. Asta în vreme ce valorile sportive și campionii sunt alungați din cluburi, federații și minister.

Și acestea sunt motive pentru care suntem și în sport la coada Europei. Râd mai toți de noi și nouă nici că ne pasă. Ni se relevează de ani buni incompetența. De dimineața și până seara, 24 din 24. Auzim de ani de zile doar „SUS INCOMPETENȚA!” în loc de „STOP NONVALORII!”

Prin această proslăvire a nonvalorilor din sport cum putem avea pretenții de performanță? E normal ca nonvalorile profesionale să genereze nonvaloarea pe arene.

Culegem ce-am semănat.