A fost odată un sat care într-o zi și-a chemat cei din urmă fii și le-a spus așa.

- Feciori ce sunteți voi, știu că veți pleca, vă este deja croit drumul. Numai un lucru să mi-l zidiți înainte de-a vă lua zborul. O troiță. Să se știe că aici, cândva, a fost picior de om și Cartea în suflet.

De bună seamă că așa au purces, după cum vatra le ceruse. Crucea se vede și azi, acolo, la răspântia drumurilor. Nici vântul n-o spulberă, nici zăpada n-o acoperă. De nori nu se teme și nici de hoți. Nimeni nu îndrăznește să se atingă de ea mai mult decât cu mâna dreaptă pe care și-o pune pe propria inimă, înainte de-a se închina.

S-a întâmplat apoi după cum satul le spusese. Flăcăii s-au risipit care încotro și părea că în glie se va scufunda până și cea din urmă amintire.

Dar n-a fost să fie așa. Căci unul dintre ei și-a zis că n-are unde, și nici nu vrea, să se ducă. Și chiar dacă ar face-o, tot i-ar sta gândul la bucata lui de soare.

Matei

Anii au trecut. Niciun calendar n-ar spune câți. În pustiu nu se numără orele!

L-am întâlnit pe Matei. Taman ce ieșise în dimineața aceea să ia apă din fântâna de pe uliță.

Îi simțisem de departe privirile. Probabil că sălbăticiunile sau văzduhul, cine știe, i-or fi zis de mine. Că vin. Încă de pe când eram pe culme, înainte ca dealul să-mi facă vânt spre tainicul culcuș.

Ajung în fața lui și-i dau binețe. Mi-a răspuns cu un zâmbet pe care îl pot descrie într-un singur fel. Al celui care știe deja cine sunt, ce caut aici, de unde am pornit în călătoria mea și cât am de gând să stau. Nimic nu-i puteam ascunde.

Apoi i-am privit picioarele înfășurate în cârpe. Și piei. Și ce-a mai găsit. Petice.

Pe chipul său nu deosebesc pacea de supărare și nici ziua de noapte. Darămite anii. Fără să-l fi întrebat ceva, îmi răspunde.

Dintotdeauna…

Găleata cu apă e plină. Limpede. M-a îndemnat să iau ceașca de tablă, agățată într-un cui, și să culeg susurul gerului molatec.

Am senzația miracolului. Cerul e de un albastru fără seamăn. Cele câteva acoperișuri din preajmă ne studiază, dar nu îndrăznesc să iasă în față. Să se prezinte.

Matei crede că am ajuns până aici ca să mă despart eu însumi de ceva ce caut cu înverșunare.

Își trage mai bine veacul peste spinarea încovoiată. Nu pot ține pasul cu el, atât îi e de sprintenă umbra de-a lungul potecii albe.