Hai să-ți arăt Bucureștiul după-amiaza, parafrazând o vorbă veche sau un cântec, nu mai sunt sigur. În fine, suntem în data de 29 decembrie 2019, ora patru după-amiaza, chiar fix, și eu mă aflu într-o pustietate.
Printre năluci
M-a oprit un cetățean să mă întrebe cât e ceasul. M-am uitat pe indicația telefonului, că alt secundar, la mână deci, nu mai port de nici nu mai știu când.
Tocmai ce-a început să ningă, iar pe jos se formează oarece mâzgă, pentru că nu e nici prea cald, nici prea frig.
Nu iau în seamă nălucile asunse în crengile despuiate, ajungând tocmai sus, în buza Mausoleului, oprindu-mă în mijlocul marmurei cenușii care îmbracă umbra Soldatului Necunoscut. Numai flacăra puternică, susținută de gaz, taie cu elan plumburiul văzduhului.
Nu sunt nebun
Pe o placă înnegrită e descris drumul osemintelor, mai întâi înhumate aici, pe urmă duse la Mărășești, după aceea întoarse la București, dar tot cu peripeții, că abia într-un târziu și-au regăsit locul inițial.
Mormântul. Că pe unii, nu puțini, din păcate, i-am auzit vorbind de Monument. Nu e niciun monument. Sunt oasele unui soldat român care și-a dat viața pentru Țară în Primul Război Mondial.
Mă întorc brusc. Departe, pe o alee, trec o fată și un băiat care se uită lung la mine. Ceva de genul ”băi, n-ai ce face acasă?!”…
Am avut colegi de redacții, pe unde am mai lucrat, care habar n-aveau nici măcar de Amilcar Săndulescu, el însuși orfan de război, copilul pus să aleagă între coșciugele fără nume, și când a spus ”acesta este tatăl meu”, atunci acela a devenit pe vecie Eroul Necunoscut al României.
Pentru că știu povestea. De-aia sunt azi aici. Și azi! Nu sunt nici nebun, nici n-am fugit de-acasă.
Japoneza și istoria
Am plecat. Capitala e ninsă mai mult cu mașini de deszăpezire, parcate strategic. Am văzut vreo cinci, numai la Eroii Revoluției, și din cele off-road, și mai mari, ca acelea de spălat străzile. Cu lamele de dat zăpada și cu burdufuri cu sare.
Mi-au înghețat mâinile. Măcar în Metrou va fi mai cald. Pe la cinci și un pic sunt la Universitate. În mijlocul Pasajului au fost așezate panouri mari, cu fotografii din decembrie 1989. Cei câțiva trecători se grăbesc spre una dintre cele patru ieșiri, spre suprafață.
O singură glugă, albă, studiază cu atenție istoria. Ba încolo, trecând în revistă chipurile de demult. Demult? Deja au trecut 30 de ani.
Scot telefonul, să fac poze. Abia atunci gluga se întoarce spre mine și vrea să se dea la o parte, să nu mă incomodeze. Îi fac semn că nu e nicio problemă.
Sub acoperământul de fâș e o fată din Japonia. Știu că e tocmai de acolo, după ce am schimbat câteva cuvinte. Nu în japoneză, firește.
Supa și cuvintele. Aburinde
Următorul episod al scurtei călătorii. Vă anunț de pe acum că bateriile îmi sunt aproape de epuizare! De la umezeală și frig. Scările rulante mă scot, greoi, înspre scuarul de la Colțea, într-un aparent întuneric. Aparent, de la atâtea beculețe. Cele de pe acoperișul bulevardelor. Mai sunt și farurile mașinilor.
Muzică. O scenă pe care cântă câțiva copii. O masă, în lateral, în jurul căreia se înghesuie lumea să primească, gratis, mâncare caldă. Și alături desfășurat, de-a lungul unui gard, un banner pe care scrie ”Happy Hannuka!”.
Unii, retrași prin colțuri, savurează din castronașe plastifiate ceea ce aveam să aflu că e o supă cremă. Am gustat și eu. Excelentă! Mai ales pe vremea asta. Alții s-au prins pe după umeri și dansează în ritmul bașilor.
Mi-a plăcut atmosfera de comuniune. Nu te întreabă nimeni al cui ești, ce rădăcini ai. E spațiul tuturor. Pentru un cuvânt. Și o supă. Aburinde.
Explicația ambasadorului
Cel mai bun ghid, în sens metaforic, al evenimentului se dovedește chiar ambasadorul Israelului la București, David Saranga, vorbitor de Limba Română, dar nu orice fel de Limbă Română, ci una mai curată, gramatical, constat acum, în direct și în fața lui, în comparație cu ce aud zilnic în jurul meu.
- Este lupta între lumină și întuneric. Ne aflăm într-un loc unde oamenii au luptat, în urmă cu 30 de ani, împotriva întunericului. Oamenii să meargă spre lumină și să nu se teamă să își arate credința în Dumnezeu!
Un îndemn
Diplomatul a explicat, în câteva cuvinte, esența unui mod de a vedea viața. Apoi au fost aprinse luminile speranței.
Mă gândeam la flacăra Eroului Necunoscut. Mai mult decât amintirea celor ce au fost, e prilej de-a ne regăsi pe noi înșine.