Naștere la țară cu moașa comunală

RISC. În secolul ecografiilor 3D, nașterile la domiciliu, asistate de moașe, rămân o tradiție. Până să anunțe doctorul, moașa le este mai la îndemână.

Aducerea pe lume a unui copil acasă sau așteptarea sorocului pe câmp, la muncă, este încă o practică valabilă la țară, acolo unde moașa are grjă de bunul mers al lucrurilor. Supravegherea gravidei, sfaturile prenatale, precum și ordinea etapelor intră în fișa postului moașei comunale, care sare și din pat atunci când este chemată pentru o „urgență”. Chiar dacă gravidele s-au împuținat în comuna gorjeană Berlești, fie pentru că tinerii au migrat spre oraș sau în străinătate, moașa Victoria Șerbănel, sau Păpușa, așa cum o cunosc localnicii, stă ca pe butelie când știe că unei femei din sat îi vine sorocul.

Cu motocicleta la sala de nașteri

Moașa Păpușa își aduce aminte perfect de ce a ales să rămână la țară, când moda era ca tinerii cu școală să încerce să aibă o viață mai bună, la oraș. „Cunoștea tata un doctor care avea o casă de nașteri. Și găsise pe cineva care mă ducea acolo cu motocicleta, să asist în sală. La școală se făcea practică, dar medicul nu te lăsa să intri să vezi”, povestește Păpușa. Din 1970, de când a rămas definitiv la dispen sarul din sat ca asistentă de ocrotire, a avut grijă de toate gravidele comunei, din toate cele șapte sate.

Numărătoarea copiilor pe care i-a moșit acasă s-a oprit, undeva, la o sută. Drept răsplată pentru intervențiile rapide, părinții au lăsat-o să le dea nume. „Așa i-am pedepsit eu, că am vrut să le dau nume. Și le-am dat numai nume frumoase!”, își aduce aminte femeia, căutând cu ochii casele oamenilor pe la care a trecut să-i ajute să le vină pe lume copiii.

„Doamnă, haideți că naște!”

În comuna Berlești, Victoria Șerbănel spune că a moșit familii întregi. Chiar dacă acum descurajează femeile însărcinate să stea acasă pentru că „s-au inventat minuni de aparate”, precum ecograful, încă n-a reușit să convingă gravidele să meargă din timp la spital, pentru controale medicale: „Stau până în ultimul moment, de le prinde ceasul pe câmp, la muncă. Până ajunge Salvarea, trebuie asistată, ajutată”. Nu de puține ori, moașa a fost chemată cu strigături peste gard de către bărbați disperați și nepregătiți. „Degeaba le făceam educație. Uneori le și amenințam că n-o să mai vin la ele. Dar mă lăsa inima? Nu mă lăsa!”.

Dintre toate gospodăriile pe la care a trecut să moșească, Păpușa își aduce aminte mai bine de frații Romanescu, Simi și Tavi: „Mamă-sa era aici, în vie, când m-au chemat de acasă. «Doamnă, haideți că naște!». Și am găsit-o afară, în șanț, nu mai putea de durere”.

Botezați Dolănescu și Corina

Copiii născuți acasă rămân în caietul de dispensar al asistentei de ocrotire, numere și nume care i-au fost dragi odată. „Am avut o fetiță căreia i-am spus Corina, după Corina Chiriac. Era foarte cunoscută atunci, abia debutase și lua numai 10 la «Steaua fără nume», și am zis: «E deșteaptă fata asta, o fi ceva de capul ei!». Altuia i-am zis Leonard. Taică-su voia să-i pună numele Dolănescu, iar eu i-am explicat: «Măi, omule, Dolănescu e nume, nu prenume!». Și a rămas Leonard. Le-am dat Raul, Răzvan. Frumoase!”.

Când a terminat vedetele preferate, Victoria a trecut la personajele din cărți. Deși are 61 de ani și i-au trecut prin mână 100 de nașteri la domiciliu, moașa spune că e oricând pregătită să intervină: „Nici n-ajung bine acasă, că mă cheamă pe undeva. Ies dintr-o mașină și intru în alta. Fac de mâncare și n-apuc să mănânc, că trebuie să plec. Am făcut și eu odată un cuptor de cozonaci și i-am lăsat acolo. S-au ars. De atunci n-am mai făcut. Eu nu mă plâng că ajut, că-mi place, dar la țară este foarte greu”.

PERSEVERENȚĂ

„Aici, eu trebuie să lupt”

Pentru gravidele din sat, nașterea acasă na fost vreodată motiv de îngrijorare, asta pentru că moașa Păpușa a ajuns, de cele mai multe ori, mai repede decât Salvarea:

„Au ele norocul că mi-au ajuns la inimă și nu le-am lăsat să moară. Moașele celelalte din sat, alea fără școală, legau ombilicul copilui pe scoarță de copac. După trei zile, tot la mine veneau, cu plozii vineți. Și atunci era de muncă. Dă-i cu spirt, secționează ce era rău acolo, stai cu ei. Pe multe le luam acasă la mine să le am tot timpul în grijă. Aici, eu trebuie să lupt”.

Dacă anul trecut a avut doar patru femei însărcinate de îngrijit, anul acesta are una singură, în luna a noua, care abia stă să nască. O vizitează în fiecare zi și de fiecare dată îi spune să aibă lucrurile la îndemână, că „burtica” n-are timp de stat. Mămica Cristina n-ar da-o pe moașa Păpușa nici pe toți medicii de la spital. „Are răbdare și, oricând o chem, vine îndată. Eu mai am doi copii, dar tot am emoții. Parcă n-am mai născut niciodată”, apucă să spună viitoarea mamă, că moașa și vine cu o completare:

„Eu trebuie să o încurajez. Să nu-i fie frică, de naștere mă ocup eu”. Pentru toate câte a făcut pentru ele, femeia spune că niciodată nu le-a luat niciun ban: „După ce că-s sărace, să le mai iau și bani? Să ia aminte: una ca mine nu se naște a doua oară”.

SOROC. Ultima gravidă a satului așteaptă să nască în curând

MENTALITĂȚI Săritura din pat, soluție antidurere

Dintre toate practicile ciudate care i-au fost date să le vadă în casele femeilor însărcinate din comună, moașa Păpușa râde și acum de o gravidă care, în disperarea momentului, sărea din pat pe podeaua casei ca să-i fie travaliul mai ușor, fără nicio durere:

„Când am văzut ce făcea, mi-am pus mâinile în cap. Așa credea ea că scapă mai ușor. I se umflaseră picioarele și nici eu nu știam ce să-i mai fac. Putea să moară, și tot nu năștea așa”.

Un fenomen pe care l-a observat Victoria Șerbănel este că nici la țară femeile nu prea mai fac copii:

„Înainte de ’89 nu erau condiții ca acum. Nu aveam curent la dispensar și în comună erau două telefoane: la poliție și la primărie. Acum, Salvarea vine în jumătate de oră, sunt doctori, aparate, celulare. Eu trebuie doar să am grijă să nu moară. Când trece vreunul pe lângă mine, la care știu că am muncit, mai că-mi vine să-i zic: «Dacă nu eram eu, erai mort!»”.

În politică, pentru salvarea medicinei la țară

Doamna Victoria a fost mereu nemulțumită de condițiile în care a trebuit să lucreze, dar și de ignoranța edililor locali care au lăsat soarta dispen - sarului comunal doar la mâna ei. Ca să schimbe puterea în Berlești, a intrat în politică „să lupte” împotriva fostului primar, care, așa cum spune moașa, stătea mai mult la birt decât la primărie.

„Dacă n-ai suflet, nu poți să faci nimic la Berlești”, hotărăște Păpușa. Din politica mică a satului a ieșit la fel cum a intrat - repede. A pus umărul la schimbul de putere și s-a retras imediat, când nu i-a mai trebuit:

„Trebuie să ai fler ca să reziști. Mie nu mi-a plăcut când am fost consilier. Eu am fler doar în meseria mea”.

ÎNGRIJIRE. Frații Romanescu, doi dintre copiii moșiți de Păpușa în satul Berlești

TRANSPORT

„Zboară” de 30 de ani prin comună

Problema moașei comunale din Berlești a fost dintotdeauna și viteza de deplasare. Acum, când transportul nu mai este o problemă, Păpușa spune că se obișnuise cu „zborul”. A trecut, în cei 30 de ani de când este asistentă ocrotitoare, de la căruță la trăsură și de la bicicletă la mașină:

„Când auzeam țipete pe drum, știam că trebuie să zbor. Treceam pârâurile cu căruța, cu copiii în brațe. Alteori mergeam cu bicicleta de nu-mi ajungea una pe vară. Acum eram aici, acum eram la kilometri mai încolo”.

Ieșită de doi ani la pensie, Victoria Șerbănel spune că este așa alergată din cauza medicilor care, repartizați la țară, nu stau mai mult de câteva luni la Berlești.

Foto: Vlad Stănescu