Erau „Clepsidra cu pasi”, semnata Tristan, si o intrebare: „Sa vedem, minunato, te prinzi cine sunt?”. Am deschis cartea la cuprins: Macchu Picchu, Kilimanjaro, India, Tibet, Taj Mahal… Am citit cateva randuri la intamplare din „Ulise” si nu m-am putut opri pana la finalul capitolului. „Am nevoie de timp si de liniste”, mi-am zis, o astfel de carte se citeste intr-o alta stare, pentru ca splendoarea ei sa poata pe deplin dezmierda corzile sufletului.

Am asezat-o pe noptiera peste celelalte dorite daruri pe care astept sa mi le ofer prin lectura si am ajuns la ea abia azi. Am citit-o pe nerasuflate, absorbind un vartej de minuni si de bucurie cu fiecare pagina. Am privit cotloane din casa inimii mele in care nu mai intrasem de mult, am vindecat tristeti si mi-am alinat doruri, am intarit sperante si am pudrat purificatoare iertare peste tot. Fac parte dintre norocoasele planetei pentru ca mai pot sa ma bucur de cuvinte, de senzatii si de tovarasi imaginari de drum, prin locuri pe unde n-am pasit inca, dar unde mi-am propus sa ajung.

Mi-am reintalnit prieteni vechi: Kahlil Gibran, Castaneda, Jasmuheen, parintele Teofil, in povesti care pot salva vieti in momente de cumpana, in istorisiri care te insenineaza si te imping sa decizi sa traiesti clipa.

Si m-am intalnit si pe mine. Nu doar in sens figurat, ci in „Despre spontaneitate”, nu-i asa, Tristan? Si iar mi-am amintit cat de mult m-a impresionat gestul tau de acum doi ani, cand m-ai sunat sa ma anunti ca pleci in Tibet: era o promisiune facuta cu atata timp in urma si tu ti-ai respectat-o! Ce zici, Tristan, m-am „prins” cine esti?