Mi-am amintit însă că scrisesem cîndva un eseu despre gazetar. Căutîndu-l prin foldere, l-am găsit și mi s-a părut, după o lectură fugară, bun de a fi reprodus acum și aici. „Editorialul «Pentru mai multă claritate», semnat de Nae Ionescu în «Cuvîntul» din 16 noiembrie 1929, dă curs unei exasperări:

„Meseria de gazetar – mai ales independent – nu e din cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze: al cui eşti – sau, vorba lui Caragiale – cu cine votezi? Că nu eşti al nimănui, decît al lui Dumnezeu şi al conştiinţei tale, asta nu poate înţelege nimeni. Îţi concede, dacă vrei, că ai putea fi al tău însuţi: adică, lucrînd în interesul tău propriu. Dar al conştiinţei tale, adică lucrînd pentru sfînta dreptate, cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste dezinteresată pentru treburile publice, – asta, o dată cu capul, nu!”

E o exasperare pe care ar putea-o iscăli toţi jurnaliştii independenţi de azi, hărţuiţi şi ei de întrebarea-somaţie: Cu cine eşti? Tot într-un articol al lui Nae Ionescu, tipărit în „Cuvîntul” din 9 iulie 1931, se regăseşte ţelul de profunzime al scrisului ca trudă cotidiană: „Căci acesta e blestemul nostru, al gazetarilor în politica românească; să lămurim lucruri elementare – adică să pledăm evidenţa.” Jurnalişti şi cititori se întreabă de ce nu sînt eficiente muştruluielile presei? De ce politicieni, demnitari îndeosebi, îşi văd mai departe de găinăriile lor şi după ce presa îi surprinde în coteţ. De ce nu demisionează cutare ministru mai mînjit cu afaceri necurate decît un vilegiaturist cu nămolul de la Techirghiol? Nae Ionescu a găsit răspunsul cu mult înaintea noastră. N-avem o opinie publică suficient de aspră pentru a-l obliga pe cel prins cu mîţa-n sac să demisioneze:

„În alte părţi, unde există opinie publică şi unde această opinie publică aplică sancţiuni, o asemenea socoteală e superfluă. La noi însă, nu. Pentru că la noi nu există nici selecţie, nici sancţiuni. Se face, de pildă, de la război încoace, mereu politică. Şi încă proastă. A plătit cineva cu «situaţia» lui politică greşelile pe care le-a făcut? Nu. A dispărut vreun om politic din circulaţie de pe urma acestor greşeli? Nu. (…) Atunci? – Atunci, într-adevăr, opinia publică nu judecă, nu condamnă, nu selectează, ci se comportă pasiv, înregistrînd numai”. („Cuminţenie şi rugină”, „Cuvîntul”, din 7 noiembrie 1931)

Replicile polemice n-ajung. Nae Ionescu simte nevoia de a înfăţişa un program. Rupte din diferite articole, punctele acestuia sînt solide. Primul: jurnalistul nu profetizează, ci judecă, încercînd să se aşeze în ipostaza de simplu muritor, care pune la lucru, nu o forţă misterioasă, cuibărită în personalitatea lui, ci unealta numită bunul simţ. Modestă, la îndemîna tuturor, de la femeia cu dereticatul pînă la ministrul iscălitor de ucaze:

„Se schimbă guvernul? Nu ştim. Noi cititori în cafea sau în stele nu sîntem; nici viziuni nu avem; şi nu auzim nici «voci». Bunul Dumnezeu nu s-a îndurat de noi pînă într-atît, încît să ne însemne cu un asemenea dar. Nu ne-a îngăduit să fim decît oameni; simpli oameni; cu judecată pe care el a hărăzito la fel tuturor în jurul nostru. De aceea, noi n-am profetizat niciodată. Nici în politică şi nici altfel. Cum însă politica e o treabă omenească, şi cum toate treburile omeneşti stau sub semnul judecăţii, ne-am străduit întotdeauna să judecăm. Chiar şi în politică”. („Problema politicii noastre de stat”, „Cuvîntul” din 27 ianuarie 1932)

Al doilea: situarea analistului într-un punct fix, deasupra patimilor politicianiste, ca într-un foişor ridicat pe malul mării, suficient de înalt pentru ca locatarul lui să nu fie tulburat de valurile agitate. În numărul din 27 iunie 1932 al „Cuvîntului”, Nae Ionescu semnează articolul „«În numele cui?»”. Titlul aproape că spune totul. Marele jurnalist ţine să răspundă din nou întrebării cu care-l somează politicieni de culori diverse:

„Rînd pe rînd, toate partidele, grupările şi oamenii politici care au căzut sub examenul nostru critic, ne-au pus întrebarea asta: «în numele cui vorbeşti d-ta?». Era, pasămite, după isteaţa lor părere, o întrebare menită să… ne încurce. Ne-au întrebat deci toţi: şi averescanii, şi naţional-ţărăniştii, şi liberalii d-lui Duca. Pe rînd, care cum ne cădea în cleşte.”

Analist feroce, Nae Ionescu nu se mulţumeşte cu semnalarea acestui truc politicianist. El se străduieşte să treacă dincolo de rictusul intelectual pentru a-i descoperi resorturile psihologice. Prilej de a evidenţia o prejudecată adînc înfiptă în conştiinţa politicienilor, ba chiar şi a cititorilor români. O prostie înflorită din incapacitatea de a înţelege ambiţia unui semen de a scrie numai ceea ce îi trece prin cap: „Că ai şi tu ochi care văd, minte care înţelege şi gîndeşte, suflet care simte şi crede, piept care stă în faţa loviturilor şi braţ care loveşte în numele credinţei, oameni care te urmăresc şi prin aceasta chiar îţi devin tovarăşi, tovarăşi care îţi stau în ajutor – asta nu e de ajuns ca să facă înţeleasă «taina» apariţiei acestui ziar şi îndreptăţirea lui de a vorbi. Nu. Îţi mai trebuie ceva: voie de la un stăpîn care neapărat trebuie să stea în spate, pitindu-se după tine; voie şi îndemn. De unde deci şi întrebarea – care pentru un om de conştiinţă nu e decît o insultă: – «în numele cui vorbeşti d-ta?»”.

Contradicţiile bănuite de politicieni în scrisul unui analist sînt doar aparenţe. El a lăudat şi a criticat, a sprijinit şi a respins un partid, o alcătuire instituţională, un biped politic, nu mutîndu-se încolo şi încoace, urmînd fîţîielile de cocotă, tipice politicianismului. Ca orice jurnalist independent, Nae Ionescu a rămas într-un punct fix. Potrivirile şi nepotrivirile cu diferiţi oameni şi diferite partide au depins de mişcările acestora. Cînd ţinta a ajuns în cătarea peniţei lui Nae Ionescu, politicianul a fost lăudat. Cînd s-a dus mai încolo, spre alte zări, jurnalistul a sancţionat-o prompt:

„În numele cui? Iată, vom spune. Vom spune-o însă începînd prin a stabili că, apărînd deja de şapte ani, cel puţin de şase, foaia aceasta s-a mişcat pe aceeaşi linie politică. Nici pas spre deapta sau spre stînga; ci statornic pe aceeaşi linie. Au plecat unii – alţii au venit. Dar au venit la acelaşi fel de înţelegere a realităţilor; la aceeaşi tradiţie spirituală, la acelaşi crez; politic şi metafizic, acelaşi. Că aceşti unii sau alţii au fost partide sau simpli oameni – egal. Nu noi am venit la ei; nu noi am plecat de lîngă ei; au venit sau au plecat dînşii; sau, mai exact, am fost tovarăşi; de drum şi de luptă, atîta vreme cît drumurile noastre, întîlnite, au mers alături. Şi nu am fost, atunci cînd drumurile noastre s-au despărţit. A, desigur, au fost împrejurări cînd, la despărţirea drumurilor, privindu-ne foştii tovarăşi cum se ştergeau în ceaţa fumurie, o lacrimă a înflorit în colţul ochiului nostru; plîngeam însă pentru ei, pentru rătăcirea lor. Dar chiar cînd inima ni se strîngea în piept, noi de la drumul nostru nu neam abătut. Sîntem gata să stăm la judecată în faţa conştiinţei noastre şi a lui Dumnezeu; şi să spună fiecare dacă e sigur că la despărţire, el şi nu noi, am rămas pe calea împărătească a credinţei – UNA”.

Sînt doar cîteva din jaloanele oferite de Nae Ionescu gazetarilor de ieri, de azi, de mîine şi dintotdeauna. Cel mai important mi se pare însă un altul, pe care-l găsim în articolul „Între filosofie şi ziaristică” din „Cuvîntul”, 19 iunie 1929. Textul se referă la Eminescu. Asumîndu-şi din nou riscul de a trece drept sofist, drept paradoxal cu orice preţ, Nae Ionescu susţine că filosofia lui Eminescu se găseşte în opera sa de gazetar şi nu în textele lustruite de manuale ca exprimînd pe gînditorul Eminescu, „Sărmanul Dionis” şi „Scrisoarea I”:

„Unde însă gîndirea lui apare întreagă, vie, plină de sevă, e în gazetărie. Acolo totul se încheagă într-un tot organic şi specific românesc. Nu mai avem de-a face cu concepte şi cu abstracţii livreşti, cu reminiscenţe de prin caietele de cursuri rău controlate; ci cu realităţi puternic simţite şi gîndite unitar. Nicio legătură, de nici un fel, între minunatele lui articole de gazetă, pulsînd de gîndire vie, originală, crescînd din realitatea sufletească a rasei noastre, şi searbăda însăilare în jargon a lucrărilor lui «filosofice».

O să întrebaţi ce filosofie se poate face într-un articol de gazetă? Multă. Eminescu a făcut, în orice caz, mai multă decît toţi profesorii noştri de filosofie de pe vremea lui. Ciudat este doar faptul că, între atîtea instituţii sociologice de la noi, nu s-a găsit nici una care să provoace un studiu sintetic al acestei opere. Mă întreb însă cînd a avut universitatea noastră contact cu viaţa reală, pentru ca să se gîndească şi la această problemă”.

În ce-l priveşte pe Eminescu s-ar putea să fie o exagerare. În ce ne priveşte pe noi, gazetarii, despre care un personaj din „Ultima oră” a lui Mihail Sebastian zicea că scriem pentru ceea ce trăieşte doar o clipă, e o încurajare. Iluzorie, poate, dar necesară. Pentru că teza gazetăriei ca filosofie ne înviorează în momentele cînd, obosiţi, descumpăniţi, ne încearcă îndoielile asupra lucrului nostru zilnic.

 

 

 

Te-ar putea interesa și: