Director artistic la Disneyland Paris, Sirli, a cărui muzică acompaniază spectacole pe toate scenele lumii, spune că succesul se naşte din revoltă.
Muzica lui Vasile Sirli s-a auzit zilele acestea şi la Festivalul de Film de la Cluj, la proiecţia filmului “Caravana Cinematografică” a lui Titus Muntean, dar şi la Festivalul de Teatru de la Sibiu, unde fastuasa producţie “Faust” a lui Silviu Purcărete a primit ropote de aplauze. Lucrează de ani buni cu Silviu Purcărete şi cu Helmuth Sturmer, cu care a făcut spectacole în toată lumea.
“Stilul de a lucra a evoluat cu timpul. Nu pot colabora cu un regizor dacă nu am încredere. Îmi place felul lui Silviu de a aborda textul. Mă interesează construcţia în faza de concept”, spune Vasile Sirli, care locuieşte de multă vreme la Paris unde, în ultimii 20 de ani, s-a îngrijit ca lumea celor 101 de dalmaţieni sa aibă sunet, sau ca “Ţara Minunilor” în care s-a pierdut micuţa Alice, sa fie însufleţită de cântece.
Postul de director artistic al imperiului Disneyland nu l-a acaparat însă cu totul; o serie de piese de teatru îl reprezintă pe scene prestigioase ale lumii, cum ar fi „Furtuna“, în Anglia, „Visul unei nopţi de vară“, în Norvegia, spectacolele de la Limoges sau “Faust”-ul lui Purcărete, alaturi de de „Pescăruşul“ sau „Faversham“, puse în scenă de Lucian Pintilie, „Fraţii Karamazov“ sau „Cum vă place“, în montarea lui Dan Micu. A lucrat pentru filme cu Lucian Pintilie, Daneliuc, Nicu Stan, Malvina Urşianu, Stere Gulea, dar nu ţine să facă muzica de film. O face doar pentru prieteni.
EVZ: Lecţia succesului internaţional… Vasile Sirli: Uneori, succesul se naşte din revoltă, deşi revolta, chiar şi când vine vorba de rapperi, ţine întotdeauna până la prima sută de mii de discuri vândute. După acest record, colţurile se rotunjesc. Până la urmă totul ţine de dorinţa de a se îmburghezi, sigur, în sensul cel mai frumos al cuvântului, totul ţine de dorinţa de confort, de progres. Sunt puţini cei care se cred Alfred Jarry, cel care trăia şi scria într-un copac.
Şi una dintre căile de a obţine ceva este protestul, desigur, o formă de protest dusă până la momentul succesului. Atunci, de regulă, se schimbă punctele de vedere, un mecanism cât se poate de normal. Desigur, este amuzant să-l observăm, să evaluăm creatori care încep prin a fi violenţi şi termină prin a fi rezonabili, dar a-ţi schimba ideile nu-mi pare imoral, ci mai degrabă o chestiune de maturizare.
Cu atât mai mult cu cât ideile de la 14-18 ani nu au nimic de-a face cu ideile de la 27, cu atât mai puţin cu cele de la 40, ca să nu mai vorbim de cele de la 60. Fiecare gripă, fiecare necaz sau mare bucurie ne schimbă, în felul acesta evoluăm şi devenim conştienţi de ceea ce se întâmplă în jur. Important este ca atunci cand ne-am atins scopul şi am ajuns la bucuria de a avea, să fim conştienţi că am câştigat-o prin protest. Fiecare individ cu succes are o uriaşă putere socială.
Un fotbalist are o putere socială, deşi poate să spună lucuri extraordinare sau lucruri de o mare vulgaritate, aşa cum şi un intelectual poate să spună lucruri rezonabile, dar şi altele de o mare banalitate. Sau un actor care poate că e mai bine uneori pur şi simplu să nu vorbească, ci doar să joace. Aceasta putere trebuie folosită în aşa fel încât societatea să evolueze, cu atât mai mult cu cât societatile ţărilor din Europa de Est, unde tot vorbim despre asta în ultimii 20 de ani. Probabil ca deja vorbim prea mult…
Care ar fi temele despre care s-a simţit că s-a exagerat cu vorbitul? E riscant să spui acum că ambiguitatea unui regim cum a fost cel comunist românesc a făcut să nu fie totul rău. Aşa că se creează, mai degrabă, un fel de sentiment de vinovăţie şi de inconfort vizavi de un protest, un fel de nevoie de a spune “şi eu am fost bolnav când am fost mic”, “nici eu nu am avut când am fost mic”, ceea ce devine un fel de rampă, te ajută să ai puterea de a trece mai departe.
Tema este mult prea complicată ca să fie expediată în câteva cuvinte, dar o societate trebuie să ajungă la maturitate repede, trebuie să-şi înţeleagă şi să-şi accepte trecutul, să treacă peste lucrurile acestea şi să vadă în perspectivă. Pe termen lung, ceea ce este o chestiune de maturitate socială şi de înţelepciune în general. Dar noi nu vedem pe termen lung, tocmai de aceea nu avem nici autostrăzi… Cei care au influenţă asupra maselor, începând de la mass-media şi până la artişti şi sportivi, toţi cei care pot schimba ceva trebuie să-şi folosească această putere cu responsabilitate.
Este o chestiune care poată să pară banală, dar, până la urmă, toţi sunt responsabili. Şi religia are un rol foarte puternic, nu atât din punct de vedere ideologic, cât din punct de vedere structural, având un număr foarte mare de centre de iradiere socială, cum sunt bisericile, toată această structură poate dubla structura de stat, mai ales aici, în România, sau mai ales în est.
În lumea protestantă lucrurile sunt stabile şi confirmate, rolul acestor structuri a fost, probabil, foarte puternic în secolele XVII-XIX… Teatrul, cinemaul, literatura, toate pot contribui, şi fără prea mari pretenţii. Pentru că un cântec nu va schimba niciodată soarta lumii, nu-i va rezolva problemele, în schimb s-ar putea să dea câtorva sentimentul că astăzi este timp frumos chiar dacă plouă.
Cât despre propria dvs revoltă? Aţi fost director artistic al Electrecord în perioada marilor cântece patriotice…. Am trăit mari etape din punct de vedere profesional, din punct de vedere al angajării mele în societate. Am fost la editura muzicală, apoi, patru ani – director artistic la Electrecord, între ‘80 şi ‘84, apoi am ajuns în Franţa, unde lucrez, de 20 de ani, pentru Disney. Acestea sunt căile de manifestare într-o societate structurată. Mai este toată viaţa de compozitor pentru teatru şi cinema, am făcut cântece pentru scenă în general.
Mă pasionează scena. Dar asta a fost o viaţă paralelă. În perioada comunistă nu am scris niciodată cântece nici spre gloria partidului, nici spre cea a societăţii care se făurea în perioada aceea. Nu ştiu dacă e bine sau e rău pentru cei care au facut-o, dar pur si simplu n-am simţit niciodată nevoia să fac asta şi nici n-am considerat că ar fi fost un motor de reuşită.
Sunt convins că era o chestiune personală. S-ar putea să fi fost un motor de reuşită pentru unii, întotdeauna am respectat acest lucru. Dar ar fi fost util, în cel mai bun caz, pentru a-l ajuta pe cel în cauză să cumpere un iaurt în plus sau să aibă posibilitatea să schimbe mai des cauciucurile de la Dacie. Nici nu aş putea spune că era un compromis, să nu uităm că sunt oameni care au crezut şi care trebuie respectaţi.
Combătuţi atunci cand ceea ce apara ei este nociv, dar respectati. Este preferabil, însă, ca inamicul tău să fie un profesionist, şi nu un amator care face mai multe daune din cauza unei stări de panică. Nu sunt neapărat un împăciuitor, dar am încercat întotdeauna să înţeleg ce se întâmplă şi să pun în context. Pentru că sfârşitul anilor 40, începutul anilor 50 a fost foarte greu peste tot în Europa, în Franţa se trăia foarte rău, Germania era distrusă complet, Rusia o lua de la început…
Când, după un război şi după foarte multe necazuri, vine o structură care îţi promite învăţământ gratuit, asistenţă medicală gratuită, concedii pentru toata lumea, nu cred ca sunt mulţi care ar rezista tentaţiei. În aceeaşi perioadă comuniştii erau foarte puternici în toată Europa, ceea ce se numea stânga progresistă. Daca încercăm să facem istorie, trebuie să analizăm lucrurile mai calm şi sa le punem pe toate la locul lor.
Locul dvs de la Electrecord, însă, vă expunea… Niciodată în perioada respectivă - o spun să glumim puţin şi fără să fi făcut vreun studiu. Eu am crescut la Timişoara. Mă rog, m-am născut la Varias, dar am crescut în Timişoara. Niciodată nu am văzut vreo reclamă sau firma vreunui magazin scrisăa în ruseşte.
Pe când acum, chiar şi atunci când merg să cumpar un bec, pe firmă scrie “lightening”. Şi nu vorbesc despre un export cultural neapărat, ci mai degrabă despre o disponibilitate. Dacă vă amintiţi, primele lucruri pe care le-am schimbat după 1989 au fost sirenele maşinilor de pompieri şi poliţie. Probabil ca să sune ca în filmele americane...
LECTIA GRANDORII
Sirli a învăţat în Florida şi la Paris forţa spectacolelor de amploare, realizate cu sume colosale şi armate de angajaţi
Filmul ”Undeva în Palilula” al regizorului Silviu Purcărete, este următoarea provocare, iar coloana sonoră a acestuia ar trebui să urmarească viaţa unei comunităti de italieni care vin în România aducându-şi muzica şi tradiţiile – aşa cum fac românii acum, când emigrează în Italia.
Despre “Gulliver”, următorul proiect grandios al aceluiaşi regizor, e prea devreme să vorbim, deşi zilele acestea, la Sibiu, se vor mai pune la punct unele detalii. Mai sigură este, însă, colaborarea cu regizorul Tompa Gabor, care pregăteşte pentru vara aceasta o montare a piesei “Los Putrefactos”, sau “Regele Moare”, o coproducţie pe care Silviu Purcărete o pregăteşte pentru Paris.
În Florida, cu calul cel răpciugos
Trăiţi acum în lumea celor 101 de dalmaţieni… E bine spus în lumea celor „101 de dalmaţieni“, pentru că, înainte de a pleca mai mult despre aceste filme aveam cunoştinţă, ştiam puţine despre Mikey Mouse, cu atât mai puţine despre ceea ce înseamnă o desfăşurare de forţe acolo, o paradă de care alegorice, nu ştiam nici măcar ce înseamnă acest concept de Disneyland, nu ma interesase niciodată.
Mi se propunea să intru, alături de Alice, în “Ţara Minunilor“, în lumea lui Peter Pan, în cea a lui Mary Poppins, a lui Tarzan, a căpitanului Nemo, uneori într-o „Paradă a viselor“, alături de Robbie Williams, Tom Jones, Sting, Elton John... Deşi eram emigrant, la patru ani după stabilirea la Paris, mi s-a propus să lucrez pentru Disney,. M-a anunţat un foarte bun prieten, care, de altfel, m-a şi ajutat enorm la venirea în Franţa şi care m-a recomandat pentru primele machete înainte de deschiderea parcului de la Paris. Înainte de a pleca, lucram pentru filmul lui Stere Gulea, “Moromeţii”, abia începusem.
Aveam proiecte în străinătate şi am revenit în ţară sa-mi prelungesc viza. Aşa am aflat că dosarul meu ajunsese la “Cabinetul doi”, ca Ministerul Culturii nu mai avea putere asupra mea, şi că era foarte probabil ca libertatea mea de a călători – pe care oricum o simţeam uneori ca pe o manipulare, ca pe un fel în care un anumit regim dorea să păstreze la îndemână un exemplu – ar putea fi îngrădită. O doamnă căreia îi mulţumesc şi acum mi-a sugerat să încerc să-mi prelungesc viza din Franţa, iar eu am înţeles imediat ce a vrut să spună.
Îmi cer scuze şi acum d-lui Stere Gulea, tot suna acasă să afle daca o să mă mai întorc… Era în 89-90 când am început discuţile cu Disney, îmi deschisesem un studio în Franţa, dar simţeam că nu mă pot concentra să lucrez, nici pentru muzica de teatru, nici pentru televiziune, cu atât mai puţin pentru Disney. Nu eram cu sufletul acolo. Aşa că dl Jean Luc Choplin, acum directorul teatrului Chatelet de la Paris, mi-a propus să merg în America, pentru a vedea ce se face în Disneylandul din Florida.
Chiar la aeroport, o dată ajuns, am văzut o maşină splendidă, pe care oricine şi-ar fi dorit să o conducă. Eu am primit, însă, calul cel răpciugos, un Chevrolet asemănător maşinilor de poliţie, am fost cumplit de dezamăgit deşi, aveam să aflu mai târziu, era vorba de maşina a serviciului de securitate de acolo, în faţa căreia oricare barieră se ridica. Am avut acces peste tot, mi-au dat absolută libertate, doar ca sa-mi fac o idée despre ce se întamplă acolo.
Cum vi s-a revelat lumea lui Walt Disney? Am semnat pe 3 decembrie 1990 şi, deşi mă gândeam că voi rămâne acolo doar vreo doi ani, până la deschiderea Parcului, în 1992. După 20 de ani sunt tot aici, şi asta nu se explică prin salariu, nici prin prestigiu, pur şi simplu îmi vine bine, îmi vine bine felul de a lucra… Când am început, am avut revelaţia a ceea ce înseamnă Disney.
Creatorul Walt Disney colabora numai cu artişti de mare valoare - la sfârşitul anilor ’40 îl contactase pe Salvador Dali ca să realizeze desene animate ultraavangardiste, lucrase cu Leopold Stokowski pentru „Fantasia“, cu Alan Menken, compozitorul distins cu opt Oscaruri pentru „Mica sirenă“, „Frumoasa şi bestia“ cu care se lansa Celine Dion. Le- am propus celor de la Disneyland Resort Paris să prezint tot felul de machete. Eram un „alien” într-o ţară de basm, intrat cu bocancii plini de noroi într-o lume numai strălucitoare. Totul era gigantic. Sumele cheltuite, castingul pentru 200 de persoane, nu ştiu câţi cai, câţi dansatori...
Am intrat cu inconştienţa energiei de început, m-am pus la punct cu ce înseamnă producţia, conceptul Disney. Sunt reprezentanţi a sute de naţionalităţi, se vorbesc vreo 17 limbi, lucrează peste 12.000 de persoane. Este un proiect care s-a semnat cu statul francez pentru 50 de ani. Deşi este atât de impresionant, însă, nu este întotdeauna foarte roz, sunt limite la tot, mai ales când vine vorba de bugete, dorinţa este de calitate şi nu de risipă.
Ce proiecte aveţi acum? Mi-e drag să lucrez cu Silviu Purcărete, dar despre “Guliver” nu pot spune, deocamdată, nimic. Este doar un vis, aşa cum spune americanul, blue sky… Filmul domului Purcărete, însă, “Undeva în Palilula”, este un plan ceva mai concret.
Cum va fi muzica?... O, dacă aş şti… Am dat o mică temă şi am participat la înregistrarea unor momente de operă şi de muzică lăutarească. Alături de doi tineri studenţi de la conservator – aveam nevoie de cineva care să ştie foarte bine Traviata de Verdi, dar pe care să o cânte ca şi cum ar fi la o petrecere de familie şi nu pe scena operei.
Cu mici imperfecţiuni, dar cu mult farmec, cu multă credinţă. Am avut bucuria să lucrez cu tineri. Pentru muzica lăutarească am găsit lăutari din Bucureşti din multe generaţii, am folosit atât teme precise, dar i-am încurajat să şi improvizeze, urmând ca apoi să selectam ce ne vine bine pentru film. Muzica acestui film trebuie să fie un amestec…e ca în clipa aceasta, când vorbim: se aud voci diverse, tonuri diverse, ori această diversitate mă interesează.
În «Palilula» sunt câteva căi muzical-sonore fascinante. O lume clasică, tot ce înseamnă o comunitate italiană stabiltă în România sfârşitului de secol XIX, începutul de secol XX, în care italienii au venit cu tot ce simţeau ei, aşa cum românii se duc acum în Italia sau în Spania cu tot cu muzica lor. Sugeram asta prin Verdi, poate că nici nu este real, dar Dl Purcărete vrea să sugereze asta prin Traviata.
Mai trebuie doar o muzică care să facă legătura între aceste lumi. E teoretic ce spun. S-ar putea să facem orice altceva peste o lună… Relaţia mea cu filmul e ceva mai delicată, pentru că nu lucrez decât în condiţii de mare prietenie, privilegiez întotdeauna relaţia cu artistul şi cu producătorul.
Dincolo de film? Lucrez la o coproducţie pe care dl Purcărete o va face în Franţa, “Regele Moare”, a lui Eugen Ionesco, şi probabil va avea nevoie de puţină muzică. Am fost contactat de producători, săptamâna viitoare vor încep repetiţiile, nu ştiu deocamdată ce va fi, se întamplă de multe ori să scriu în timpul repetiţiilor. Voi începe lucrul şi cu domnul Gabor Tompa, pentru “Los Putrefactos’, care va fi montată în această vară.
Am început deja să scriu, mi-a vorbit în urmă cu două luni, la Paris, despre această piesă. Am încercat să-l provoc pe Gabor Tompa trimiţându-i muzici, fără să ştiu ce vrea. Aşa s-a întâmplat şi acum doi ani, când am făcut muzica pentru Richard al III-lea”. Mi-am imaginat “muzica celor ce nu mai există, şi a bântuirilor…aşa am făcut şi atunci, am trimis muzici. Dacă te provoacă ceva, funcţionează.
Corespondenţă de la Sibiu