Veniţi din depărtatul vest al SUA "cu arme şi bagaje" printre noi, misionarii mormoni au o ţintă precisă: să facă prozeliţi. Ei vorbesc despre Dumnezeu pe stradă şi joacă fotbal american.
Adepţi care nu au voie să acceseze mediile de informare sau chiar să folosească bani, adepţi care îşi motivează religios marginalitatea sexuală - iată tabloul recent al unei Românii rupte între sectarismele de gen. Nu mai departe de săptămâna trecută, un clan din judeţul Cluj a ajuns în atenţia presei după ce reprezentanţii Direcţiei pentru Protecţia Copilului au intervenit pentru a salva vieţile a opt copii crescuţi în condiţii mizere doar pentru că au avut „norocul“ de a se naşte într-o familie sectantă care refuză contactul cu civilizaţia, considerând modernitatea doar o „lucrare a diavolului“.
Într-un dosar serios al panoramei „credinţelor“ postdecembriste, Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, cunoscută mai ales ca Biserica mormonă, face o notă aparte. Aplicând reţeta activităţilor caritabile şi a misionariatului, tânărul cult care-şi revendică origini creştine e tot mai vizibil pe scena religioasă din România. Cinci americani, la Bucureşti
Pe ecusoanele negre atent agăţate la piept scrie „Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă“ şi câte un nume. Platt, Patterson, Smith, Davis şi Stinson întind, pe rând, mâna şi se prezintă. În română. Aparent, limba nu le provoacă prea mari dureri de cap. Sunt cetăţeni americani, rezidenţi în Salt Lake City şi misionari mormoni în România. Câţiva tineri se află într-o capelă de pe strada Panduri din Bucureşti, la mii de kilometri de casă, într-o ţară cu totul necunoscută, dispuşi să renunţe pentru câteva luni bune la viaţa lor anterioară pentru „a răspândi cuvântul Domnului“. Misionarii înţeleg rapid curiozitatea bănuitoare.
„E o tradiţie împământenită în rândul mormonilor din toată lumea. Fetele pleacă la 21 de ani şi stau 18 luni în misiune, iar băieţii la 19, pentru o perioadă de 24 de luni. Nimeni nu te obligă să faci asta, cu atât mai mult cu cât pleci pe banii tăi. Doar transportul până în ţara unde eşti desemnat îţi este asigurat“, clarifică situaţia misionarii. „Eu mi-am vândut maşina personală pentru a obţine fondurile necesare“, oferă Stinson argumentul decisiv. Reguli stricte Înainte să ajungă în România, americanii au trecut printr-un centru de pregătire, unde, timp de două luni, s-au pus la punct cu limba şi cu obiceiurile specifice. Dar şi cu o serie de reguli extrem de stricte. „Datorită regimului de viaţă avut în perioada misiunii, mulţi mormoni sunt solicitaţi de serviciile secrete la întoarcerea în SUA. Misionariatul înseamnă nu doar absolvirea unui stagiu de credinţă, ci şi a unuia de conduită“, ni se explică.
Practic, e mai simplu de enumerat ce au voie aceşti tineri, decât ce nu au voie. Alcoolul, cafeaua, ceaiul negru sunt definitiv eliminate din ecuaţie (lucru de altfel valabil pentru orice mormon practicant), telefoanele acasă şi accesul la internet strict reglementate, iar de relaţii intime cu sexul opus nici nu poate fi vorba. Orarul cotidian este de asemenea precis stabilit: în fiecare dimineaţă, misionarii dedică o oră pentru studiul scripturilor, iar restul zilei o petrec „pe teren“, încercând să convingă oamenii care sunt dispuşi să stea de vorbă cu ei de misiunea Bisericii lui Iisus Hristos. Doar lunea îşi permit tinerii misionari mormoni câteva clipe de relaxare. Se strâng în Parcul Izvor şi joacă fotbal american. Chiar şi atunci când plouă. „Am uitat de mine şi m-am oferit altora“
12 ani avea Cristina Petrişor când, într-o zi care nu anunţa nimic special, un misionar i-a călcat pragul apartamentului. „Eu provin dintr-o familie atee“, precizează încă din start. Povestea e de o simplitate idilică: propovăduitorul mormon le-a propus să spună împreună o rugăciune. Cristina îşi aminteşte, peste ani, că a fost fermecată de cuvintele misionarului. Pur şi simplu, ceva inexplicabil i-a determinat familia să se convertească. De atunci, cursul evenimentelor a evoluat firesc: duminici la rând dedicate adunărilor de la capelă, acceptarea „legământului de credinţă“ şi misionariatul. Cristina a fost pentru 16 luni trimisă la Londra şi rememorează pregnant că „în tot acest timp am uitat de mine şi m-am oferit altora“. Capitala Angliei nu i-a produs însă cea mai bună dintre impresii, pentru că „majoritatea celor de acolo sunt atei. Pur şi simplu, refuză să stea de vorbă cu tine, nu sunt interesaţi“
.„DOSARUL“ CREDINŢEI
Nici Congresul american, nici Parlamentul României de la Bucureşti nu deţin autoritatea de a revoca, modifica sau amenda poruncile Domnului
Un secol de prezenţă mormonă în România
În cifre seci, Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă adună în România 2.623 de credincioşi şi peste 100 de misionari. Povestea mormonismului autohton debutează în 1899, când Mischa Markow, un misionar al Bisericii, ajunge la Constanţa, iar câteva luni mai târziu organizează o congregaţie la Bucureşti, reuşind să strângă şapte adepţi. Elanul iniţial se stinge însă repede, iar ramurile înfiinţate îşi încetează activitatea, previzibil, după cele două războaie mondiale. Căderea comunismului oferă o nouă viaţă cultului din Utah, ai cărui reprezentanţi nu pierd timpul în a-şi face simţită prezenţa în România. Russell Nelson şi Hans Ringger sunt primii oficiali mormoni care ajung în ţară în februarie 1990, implicându-se în diverse acte de caritate. Adepţii nu întârzie să apară, primii români alăturându-se Bisericii în martie 1991. Totuşi, povestea prozelitismului mormon nu e una de succes, dacă ne gândim că, în 18 ani de prezenţă constantă pe teritoriul României, adepţii cultului numără puţin peste 2.500 de oameni. O regulă de fier a Bisericii mormone ar putea oferi explicaţia pentru această realitate: toţi membrii săi trebuie să plătească „zeciuiala“. Datoria morală de a ceda 10% din veniturile proprii pentru susţinerea materială a diverselor proiecte sociale ale Bisericii s-a interpretat la noi în spirit balcanic: „Toţi mormonii plătesc zeciuiala. Cu excepţia celor care nu o plătesc“, după cum ne-a explicat un membru. DESTIN DE MORMON
Actele caritabile şi buna organizare fac prozeliţi
Scott Lundberg este din Salt Lake City şi, de câteva luni, e preşedinte al Misiunii din România. Asta înseamnă că a renunţat de bunăvoie la meseria de avocat pentru „a sluji“, după cum ne spune, într-o ţară aflată la periferia continentului european. Domnul Lundberg nu priveşte însă aşa lucrurile. Pentru mormonul din Utah, venit dintr-o tradiţie puternic înrădăcinată a misionariatului, a servi Biserica, indiferent unde aceasta are nevoie, este „o mare onoare“. Laurie aprobă printr-un gest scurt cuvintele bărbatului. Sunt împreună de decenii, au şapte copii şi o poveste care se leagă paradoxal de România: la sfârşitul anilor ’90 au adoptat un băieţel dintr-un orfelinat autohton. Mai târziu, în 2001, au înfiinţat o fundaţie în Bârlad, „Podul Dragostei“, cu scopul de a găsi o familie pentru fiecare copil aflat în situaţie de abandon.
Româna, mai dificilă decât limba olandeză
Elder Van Noy este responsabilul pe relaţii cu presa al Bisericii mormone în România. Aflat la a cincea generaţie sub „umbrela“ Bisericii lui Iisus Hristos, Van Noy are 5 copii şi 15 nepoţi. O viaţă dedicată credinţei l-a purtat peste tot în lume. În tinereţe, a fost misionar în Olanda, într-o vreme în care cultul avea sub un milion de adepţi şi aproximativ 1.000 de propovăduitori. „Am învăţat limba la locul faptei. Aş spune că a fost aproape la fel de dificil pe cât îmi e să învăţ limba română“, se confesează el. Mai târziu, nevoile Bisericii l-au dus în Asia, unde a lucrat alături de indieni, taiwanezi, cambodgieni şi indonezieni. Recunoaşte că mormonii sunt mult mai organizaţi acum decât erau pe vremuri: „La mijlocul secolului XX, un misionar nu primea niciun fel de pregătire anterior momentului misiunii, ceea ce nu mai este cazul astăzi. Avem centre de pregătire unde tinerii învaţă anterior limba şi specificul ţării în care sunt trimişi“. Cifrele oficiale par să sprijine efortul pe care mormonii îl fac: 13 milioane de membri şi peste 50.000 de misionari constituie astăzi „corpul“ mormonismului în lume.