Sub paşii zecilor de ani de căsnicie, iarba din curtea casei lor e încă proaspătă.

Din uliţă, vecina îl strigă pe domnul Vasile. Iese după câteva clipe, în cadranul din lemn al porţii, un bărbat scund, adus un pic de spate. Mă priveşte direct în ochi şi zâmbeşte. Parcă m-ar fi aşteptat.

Să mai schimbe o vorbă, nu-i o supărare. Îmi întinde, drept, palma noduroasă, să ne cunoaştem.

Unul lângă altul

Apetrei T. Vasile se prezintă aproape milităros. Merge apoi în corpul din dreapta al gospodăriei, de unde îşi făcuse mai devreme apariţia, scuzându-se un pic. S-o aducă la discuţie, îmi explică, şi pe nevasta sa.

Trec câteva minute, ieşind şi doamna în lumina dimineţii. Femeia se mişcă greoi, în baston. Abia poate să coboare cele câteva trepte. Soţul o susţine, întrebuinţându-se, nu glumă. Sar şi eu în ajutor.

Îi las apoi să meargă unul lângă altul, agale, prin careul verde. Se ţin de mână. Fără grabă. Ea oftează, el o încurajează.

 

Nouă copii

Ajung în cele din urmă în dreptul băncuţei din celălalt capăt al curţii, frumos gazonată. Un covor şi atât.

Trecuseră prin faţa tindei mai vechi. Se vede după haină diferenţa între cele două zidiri. Una îmbrăcată în lemn, cealaltă în piatră.

Ne aşezăm. Le spun că am auzit despre ei aici, în satul Dolheştii Mici, unde mă aflu, pe Valea Şomuzului, în coasta Bucovinei, în partea de sud-est a judeţului Suceava.

Vasile are 90 de ani. Va împlini 91 pe 12 decembrie. Elena are 87 de ani.

Şi nouă copii. Dintre care şapte băieţi şi două fete. Şi 18 nepoţi. Şi şapte strănepoţi.

Copiii li s-au risipit la vremea lor, care pe unde i-a dus viaţa. Unul tocmai în Arad, alţii prin Bucureşti, prin Braşov, doi în străinătate.

 

Casa a costat 2.000 de lei

Vecina de care vă spusesem mai devreme mi-l prezentase pe domnul Apetrei ca un stâlp al casei sale, în special în anii din urmă. Înţeleg de ce…

„Să vedeţi cum coseşte iarba. Şi câte alte treburi face prin curte!”, sunase din timp documentarea.

Bărbatul îmi confirmă toate acestea, în special prin claritatea amintirilor. Date, locuri, fapte. Şi nu numai.

Elena şi Vasile s-au căsătorit în 1953. Prima lor casă, din lemn, au construit-o la patru ani după ce se luaseră. A costat fix 2.000 de lei. Cu materiale şi cu mâna de lucru.

Îl întrebasem de cost numai aşa, într-o doară, aşteptândumă la aproximări. Da’ de unde!

Îmi zice şi ce salariu avea pe atunci. A fost ceferist, lucra la mişcare şi câştiga 325 de lei pe lună.

„Am pus bănuţ lângă bănuţ şi am strâns banii de casă. Aşa am stabilit de la început noi doi”. Adaugă o virgulă importantă la capitolul acesta. „Eu n-am avut drum la cârciumă”.

Când li s-a umplut vatra cu glasuri au ridicat şi al doilea acoperiş. „Să fie loc pentru toţi”.

Tinereţea şi războiul

Îşi aminteşte de tinereţea sa. Cum mergea prin sat cu ceilalţi flăcăi, la joc.

Înainte de Crăciun se întâlnea grupul, pregătindu-se fiecare pentru rolul pe care îl avea în echipă. Porneau pe uliţe, cu urăturile.

 „Vara făceam hora în mijlocul satului”, prilej al inimii de-a pune ochii pe câte o mândruţă îmbujorată.

Îl simt cum priveşte imagini care i se derulează dintr-o dată. Buzele încleştate pun stavilă, deocamdată, povestirii.

Au venit anii războiului, al doilea, mondial. A fost artilerist. Patru cai trăgeau tunul, până când namila era pusă în poziţie de tragere. Atunci îşi prelua sarcina de bază, ca ochitor.

 

„Ce, suntem sălbatici?!”

Ceferistul din el plânge când vede că prin satul lui linia ferată e pustie azi. Trenul de persoane nu mai circulă demult. Doar un marfar, o dată pe săptămână, ducând rumeguş în Austria.

Ştie ce se petrece în lume. Se uită la televizor. A văzut cum s-au bătut românii între ei pe 10 august.

„Atunci am lăcrimat”. Şi-mi explică. „Să dai cu apă şi cu gaze în oameni. Ce, suntem sălbatici?!”. Vreau să ştiu cum zugrăveşte comunismul. „Multe rele au fost. Străduinţe multe, dar şi furturi mari”.

Actualitatea, în schimb, e oribilă în opinia lui. „Au distrus tezaurul ţării, pădurea”.

 

Pragul trecut cu bine

Mă întorc la viaţa de familie. Elena şi Vasile au vrut ca toţi copiii lor să meargă la şcoală.

„Căci numai prin carte e progresul”, aud de la cel care nu se sfieşte să admită că timpul jucăriilor sale a fost ocupat cu mersul la prăşit, cu mămăliga în traistă.

Cu şapte ani în urmă, Vasile a căzut rău de tot. S-a lovit la cap. A fost dus la spital, i-au făcut trei operaţii.

A trecut cu bine peste acest prag. „Norocul dumitale că ai o inimă zdravănă, mi-a spus doctorul”.

 

Grijile zilnice

Şi-a reluat programul strict. La şase diminaţa se trezeşte. Dă mâncare la orătănii. Îşi ia cele de trebuinţă şi hai în grădina cu zarzavaturi. Nu uită nici de lanul cu porumb.

La prânz se întoarce. Să ia masa cu soţia. Ea îl aşteaptă. Cumpătaţi la mâncare. Brânză, ouă, cartofi, mămăligă. La ora nouă, seara, culcarea. Ziua de mâine se anunţă cu noi treburi.

 

Nu vrea ajutor de la copii

Vasile are o pensie de 1.800 de lei, cu tot cu drepturile unui veteran de război. Iar Elena, 650 de lei, de la Colectivă.

Au plătit 3.000 de lei pentru lemnele de iarnă. O căruţă costă 500 de lei. Mai dă bani şi celui care le taie.

Domnul Apetrei decretează. „Eu dau bani la copiii mei. Nu iau bani de la copiii mei”.

Îl întrebasem dacă ai săi îl sprijină cu ceva. E ferm.

Îmi arată o poză plină cu chipuri în sclipirea voioşiei. El şi consoarta lui. Şi cei nouă copilaşi. Pe atunci, unii dintre ei abia făceau primii paşi. Alţii se înălţaseră binişor.

 

Ce contează cu adevărat

Te rog să mă ierţi, domnule Apetrei, căci venind în lumea dumitale am fost mânat de acel păcătos şablon al cifrelor. „Vai, 65 de ani de căsnicie!”.

Pe când, vorbind-ne, mi-am dat seama că nici pomeneală ca acesta să fie acel firesc pe care îl contempli în fiecare ceas al vieţii. Cu un alt minutar faţă de al meu.

 

Lacrima

Închei cu acele cuvinte pe care le-am simţit nu rostite, ar fi prea slabe, în comparaţie cu nobleţea lor.

„Azi aş merge din nou la război, dacă ar fi nevoie”. De ce? „Să-mi apăr pământul şi familia”.

Tatăl său, Petru A. Petrei, s-a întors în glorie de la Mărăşeşti. Lacrima care îi răsare din ochi n-a secătuit nicicând dorul...

 

Ce înseamnă onoarea şi cuvântul dat

Am vrut să ştiu dacă l-au ajutat cei din jurul său. La construcţie. Da. Dar el n-a acceptat niciodată ceva de pomană. I-a plătit pe sătenii veniţi să pună umărul. Să nu rămână cuiva dator. „Şase fraţi am fost la mama. Tata a murit în , 42. Am învăţat să stau pe picioarele mele, că sunt cele mai sigure”. Adesea în discuţia noastră scoate în evidenţă un cuvânt. „Onoare”. Şi o expresie care mi s-a întipărit în minte. „Strângerea de mână”. Se referă la cuvântul dat. Când ai spus că faci ceva, faci. Actele sau alte obligaţii legale sunt şi ele importante, dar altceva e pe primul loc. „Să îţi dai cuvântul! Dacă ai strâns mâna cuiva, să te ţii de cuvântul tău!”, e o remarcă apăsată până în profunzimea usturătoare a fiecărei litere în parte. „Eu nu m-am înjosit în faţa nimănui, niciodată”, insistă, tocmai în ideea că nicând nu şi-a călcat promisiunea.

 

Definiţia fericirii

„Să ai o familie bună şi armonie”, iată definiţia fericirii, pe care l-am rugat să mi-o descrie. „Eu nu mi-am jignit nevasta niciodată. Nu i-am spus ‘fă’, căci ea este sufletul meu, jumătatea mea”, îl văd cu câtă grijă o ia de mână, dezmierdând-o, bucuros că o are lângă el. Stau unul lângă altul pe scândura aceasta lipită de gard. Se lasă liniştea dintr-odată.