Într-o plimbare prin satele din Maramureșul interbelic descopereai cea mai cruntă mizerie.
După primul război modial, de la București la Sighet era un drum de 897 de kilometri pe calea ferată, adică 29 de ore de călătorie cu cel mai rapid tren.
Ziaristul Sandu Vernea scrie, la începutul anilor 1930, următorul reportaj după ce făcuse voiajul de 29 de ore:
În Maramureş, găsim însă sărăcia fără epitet atenuant, sărăcia pură, sărăcia hâdă.
Iată câteva imagini „sur le vif”, aşa cum le-am notat în grabă:
- La ce oră luaţi masa?
Săteanul cască la mine nişte ochi, de parcă l-aş fi întrebat la ce oră pleacă la Nisa.
- Nu înţelegi, omule? La ce oră te aşezi d-ta şi familia d-tale, la
masă?
- ?!
Am crezut că trebue să existe pe aci o diferență dialectală, că nu se zice „a sta la masa”, ci altfel și că de aceea nu sunt înțeles.
Dar săteanul a priceput.
- D-voastră nu știți că noi mâncăm așa, câteodată, când putem?
- Cum așa?
Și omul îmi explică: familia lui se compune din soț, soție, patru copii și o capră. Trece și capra la rând pentru că „e mai prețioasă ca noi toți”.
Când binevoește capra
Într-adevăr, cei șase membri ai familiei nu mănâncă decât când binevoește capra să dea lapte. După ce laptele se termină, până a doua zi nimeni nu mai mănâncă nimic.
Și aceasta dintr-un motiv foarte simplu: nu mai există nimic altceva de mâncare, omul nu are de lucru și de când n-a mai văzut forma banului a uitat-o cum e.
E un fel de ogoraș plin de zăpadă, lângă granița polonă, unde vin oameni, acum în toiul iernii, și sapă.
- Comori?
- Ei, bine ar fi…
- Doar nu semănați acum?
Oamenii aceștia caută rădăcini de legume și de plante necomestibile ca să-și facă fiertură, fiindcă n-au altceva de mâncat.
Când nu găsesc aici rădăcini, fierb tărâțe, coji de cereale sau răzătură de lemn și mănâncă această ciorbă cu mămăligă – când au mălai, iar când nu, o beau goală.
Granița blestemată
Nu exagerăm nimic, în cele de mai sus. Sunt cazuri constatate și verificate cu preciziune.
O întrebare se pune de la sine: dece oare e atâta sărăcie în Maramureș? Cine ia aici oamenilor până și pâinea de la gură?
- Granița!
În vechiul imperiu habsburgic, Maramureșul forma o unitate economică, reprezenta un echilibru de interese economice, un tot de sine stătător.
Azi, acel judeţ unitar este tăiat în trei părţi: o parte se află în România, alta în Polonia şi a treia în Cehoslovacia.
Împărţirea aceasta n-a ţinut seamă, şi nici nu putea să ţină, de factorii economici, ci de naţionalitatea locuitorilor. De aci, distrugerea acelui echilibru economic de eri.
În vechea monarhie Austro-Ungară, atât capitala judeţului Maramureş. Sighetul Marmaţiei, aflătoare dincoace de Tisa, cât şi vasta întindere a judeţului de dincolo de Tisa, formau o regiune din acelaș stat.
La desmembrarea imperiului, s-a trasat graniţa astfel încât capitala a rămas la noi, în România, iar vasta regiune ce forma domeniul productiv al judeţului, de dincolo de Tisa, a trecut vecinilor.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric