Culesul viilor e în toi în toată țara, prilej pentru o descindere în mijlocul micilor producători de la sat. Studiu de caz? Greceanca, o așezare buzoiană ce-și așterne casele, livezile și podgoriile pe un pomete de calcar al Dealului Mare.

Greceanca e un tărâm înfășurat, toamna, în arome parfumate de merlot și fetească regală, cu migdali bogați atârnând dinspre pământul gras în sus, spre cer, ciucure, și cu oameni deprinși să bea vin alb și roșu pe întrecute de mii de ani. Cârceii de viță nobilă și strugurii stilizați delicat în aurul vizigoților stăpâni cândva la Pietroasa Mică (locul unde a fost descoperit tezaurul numit Cloșca cu pui), la o aruncătură de toiag de Greceanca, stau mărturie.

Nici astăzi, în această vreme a bejeniei universale, nu găsești familie pe ogoarele mănoase ale Istriței care să nu muncească, din tată-n fiu, câțiva „acri” de vie. „Au îmbătrânit fimiile cu sapa-n mână, bărbații vechi s-or dus și ei. Flăcăii și fetele noastre au apucat calea străinătății. Vin vara, cu gipuri și cu niște nădragi scurți pe cur de ți-e rușine să te uiți după ele. Ptiu, drace, ce s-a mai nărăvit lumea asta”, mă întâmpină Nea Sandu, un tomnatic de 60 de ani numai vână și os tare.

„Ni se usucă ochii tot uitându-ne după oamini. Nu mai găsești unu’ să-l iei cu ziua, să te ajute să pui vinul la butoaie. Știți, domnule, la cât a ajuns o zi de muncă?”. Ridic ușor din umeri, resemnat. „100 de lei, auzi! 100 de lei, plus mâncare și băutură! Dacă nimerești și vreunu’ care fumează, îți cere și câte-un tutun, așa, de la obraz”, mă dumirește Nea Ștefan, alt vajnic truditor al gliei înclinate de la granița dintre Prahova și Buzău.

„Și asta nu-i tot - îmi aruncă peste umăr moșneagul în timp ce face calcule imaginare pe degetele noduroase -, ia gândiți-vă!, dacă ai șapte, opt zile de cules, ajungi tu, ca stăpân, în sapă de lemn. Mai ales în anul ăsta blestemat, când a bătut piatra de ne-a nenorocit. Trei sferturi din struguri i-a luat grindina. Cum să mai trăiești când dăm vinul cu cinci lei litrul? E mai ieftin ca berea aia spurcată la bidon”.

S-au îmbătat „solomonarii”?

Nea Ștefan s-a aprins ca un rug, iar Nea Sandu, inconștient, aruncă paie pe foc: „Apăi și netrebnicii ăia s-au îmbătat și n-au mai putut să tragă cu rachete în norii negri. Așa ne-a podidit piatra și ne-a sărăcit. Abia de mai avem struguri să le dăm la schimb brașovenilor pe cartofi și pe varză...”.

Celălalt bărbat nu mai are răbdare, izbucnește peste cartofii și varza lui Nea Sandu: „Ia, uite, ai dracului, și io înțelesesem că au fost norii prea sus și nu i-au ajuns cu rachetele. De-aia ne-a bătut piatra așa tare. Când colo ei s-au îmbătat, ai? Ptiu!” Nea Ștefan scuipă cu năduf împrăștiind în tăriile albicioase ale Istriței un roi de fluturi albaștri. Îi blesteamă pe solomonarii moderni apăsat, din inimă: „Sări-le-ar ochii să le saie de păcătoși! Arde-i-ar focu’ de sărăntoci! Uite așa să cază carnea de pe ei...”.

România viticolă din plastic

Îi las pe cei doi fii ai Greceancăi în marginea unei vii urâțite de grindină, cu struguri răriți de blestemele căzute din cer și cercetez atent ograda din fața mea. Viile își înfig rădăcinile în calcarul Dealului Mare de mii de ani - e adevărat -, ba chiar și migdalii își desfac florile albe și roz la sfârșitul generosului februarie tot de atâta amar de vreme. Doar că tradițiile micilor viticultori din preajma Pietroaselor s-au casat ca vinul galben ce curge prin venele umflate ale pământului și ale bărbaților arși de soare care-l frământă.

„Dacă mai vezi prin vreo curte o tocitoare din brad sau vreun butoi de stejar! Nu le mai folosesc prea mulți, pentru că n-are cine să le mai repare, să le mai dreagă, s-au dus și dogarii, s-au prăpădit, nimeni nu le-a mai călcat pe urme. Și-atunci, odată cu ei s-au stricat și datinile”, icnește din pieptul slab, spre mine, Marin, un bărbat cândva mândru, acum copleșit de o tristețe aproape palpabilă. Îi dau dreptate.

Gospodarii din Greceanca și din împrejurimi, cei mai mulți dintre ei, nu mai spală, toamna, tocitoarele suple de lemn, nici butoaiele pântecoase uitate prin beciuri de piatră. „Unii cumpără vase și căldări de plastic, de fibră de striclă din Mizil. Aduc ăia niște burduhănoase de prin Germania, niște containere de-asta mari, la mâna a doua, în care friții au fiert cu o toamnă înainte fructele fără gust din Polonia. Eh, p-astea le cumpără românii noștri și pun în ele strugurii ăștia frumoși”, se vaită legănat Marin, întinzând un braț slab spre doisprezece saci din plastic plini cu „fetească” și „resling”. În strălucirea ochilor lui verzi întrezăresc soarta acestei mici românii viticole, cândva atât de iubite de propriii fii, și nimic din ce văd nu-mi poate ridica de pe pleoape vălul umed al lacrimilor.

2 lei „kilu’” de „albi”

În ciuda faptului că grindina a răpit mai mult de jumătate din producția de struguri a oamenilor din Greceanca, prețul fructelor rămâne unul derizoriu: „Io am vândut cu doi lei kilu’ de fetească regală amestecată cu resling. Cui s-o dau mai scump? Strică moldovenii prețurile în fiecare an. Ei vând cu un leu, da’ mulți să păcălesc și vin tot la noi după vin. Ăia le mai pun și apă în sacii cu struguri albi, să crească la kil”, mă informează Nea Sandu, clipind poznaș din ochiul sănătos, dreptul.

Merlot și migdale, niște trufandale

Românii care locuiesc pantele repezi ale Istriței, așadar inclusiv cei din Greceanca, se laudă cu o cultură mai puțin obișnuită pentru plaiurile noastre: „Noi avem migdali, cresc în rând cu via. Iubesc calcarul, iar noi îi îngrijim cu dragoste pentru că facem bani mai frumoși cu migdalele decât cu vinul. Păi, vinul alb îl vinzi cu cinci lei, tescovina, țuica adică, o dai cu doisprezece lei dacă e tare, pe când migdalele nu le înstrăinăm fără cincisprezece lei pe kilogram. Mai facem schimb cu țiganii, le dăm migdale pe tuciuri mari în care topim grăsimea de porc. Și merlotul, strugurii ăia negri, sunt mai scumpi decât feteasca, pentru că-s mai ușori la cântar”, râde, fericit, Nea Ștefan, în vreme ce-mi întinde o migdală lunguiață, rătăcită pe la noi grație foehnului (vânt cald) care coboară în fiecare an costișele Istriței.

100 de lei cere un zilier solicitat de țăranii din Dealul Mare la culesul viilor. În plus, trebuie să-i asigure muncitorului două mese și băutură