Mircea Mihaies: "Desi am patruns in UE, desi observatorii europeni sunt de-o vigilenta feroce, in sectoare intregi ale vietii romanesti domina legea sfintei opacitati."

 Iata, de pilda, Ministerul de Interne. Scapat ca prin urechile acului de acuzatii in timpul Revolutiei - desi nu s-ar putea spune ca militienii

n-au fost la datorie, aparandu-si cu devotiune „Carmaciul” -, acest minister si-a vazut molcom de interese. Fireste ca dupa Revolutie s-au produs schimbari: s-au redesenat uniformele si s-a apelat la smecheria de a numi purtatori de cuvant femei. S-a diminuat, e drept, fauna ciubucarilor de la circulatie, iar politistul comunitar poate fi chiar un prieten al omului, si nu bruta care, pe vremuri, iti provoca, la simpla aparitie in peisaj, crampe la stomac.

Marea problema e, insa, la varf. Tot felul de invartiti, figuri care in 1989 erau capitani sau maiori, au ajuns acum generali si supragenerali. La prima vedere, par mai spalatei decat vechii purtatori de bulan. Unele metehne au ramas insa intacte. Ca, de pilda, numirea in functie a protejatilor. La usurinta trucarii examenelor de promovare, baietii si-au spus probabil ca e inutil sa piarda vremea cu legile si procedurile, ca doar tot ei iau deciziile!

La fel stau lucrurile in privinta subventionarii de catre Ministerul de Interne a clubului sportiv Dinamo. Am afirmat, inca la inceputul anilor ‘90, ca semnul inceperii democratiei in Romania va fi scoaterea de sub tutela ministerelor a asa-ziselor cluburi „departamentale”.

Era vorba, in principal, de Rapid, Steaua si Dinamo. Daca in cazul primelor doua s-au facut pasi hotaratori (nu prea stiu care este statutul stadionului Steaua, etern generator de scandaluri intre generalii din MApN si patronul Gheorghe Becali), Dinamo a ramas captiva metehnelor din vremea comunismului.

N-o sa va vina sa credeti, dar clubul din soseaua Stefan cel Mare primeste chiar si acum, in anul 2007, nu mai putin de trei milioane de euro din bugetul ministerului. Trei milioane de euro! Adica exact suma necesara Institutului Limbii Romane pentru a plati lectoratele din strainatate. Bani pe care, evident, nu-i are. Ii are, in schimb, clubul Dinamo, printr-un lung sir de complicitati.

La un capat se afla oamenii din minister, care propun bugetul. Apoi, membrii guvernului. Dupa aceea, comisiile de specialitate ale parlamentului. In fine, parlamentul insusi. Ceea ce inseamna ca, atunci cand vor, romanii se inteleg de minune. Si mai inseamna ceva: ca la nivelul celor care decid alocarea de fonduri publice persista vechea frica fata de Militie. Oare de ce?!

Trei milioane de euro reprezinta bugetul anual al unui club sportiv mediu din Romania. Pentru a-i obtine, cluburile sunt obligate la veritabile acrobatii: sa convinga sponsorii, sa atraga investitorii, sa obtina reclama, sa vanda cat mai multe bilete. Cei de la Dinamo rezolva cu un simplu telefon problemele care-i sufoca pe muritorii de rand.

Intrebarea de bun-simt este urmatoarea: de ce nu beneficiaza, oare, de fonduri similare cluburile din subordinea Ministerului Muncii, Familiei si Egalitatii de Sanse sau, si mai bine, a Ministerului Mediului si Dezvoltarii Durabile - daca filosofia guvernamentala a virat atat de spectaculos spre zone socialist-ecologiste?

Ce „egalitate de sanse” si ce „dezvoltare durabila” reprezinta statutul de privilegiat cu tresa prin care se suprafinanteaza, din buzunarul contribuabilului, clubul Dinamo? Cu buna-stiinta, se submineaza ideea de concurenta, iar potentialii investitori sunt demobilizati. Ce patron mai e interesat sa investeasca in sport, cand stie ca participa, din start, la o competitie trucata?

Abordand acest subiect, nici macar nu-mi pun problema ca alocarea milioanelor de euro sportivilor de la clubul Dinamo ar conduce la fraude, abuzuri sau ilegalitati. Toate acestea se vad cu ochiul liber. Marea problema e ca astfel de practici ne mentin in capcana mentalitatii comuniste.

Orgoliul generalilor de a avea un club „departamental” impiedica  insanatosirea unui mediu presupus concurential. El  alimenteaza mentalitatea mafiota si intareste bazele unei alba-neagra in care ne furam singuri caciula, pentru ca apoi sa ne-o revindem la suprapret.

Daca Ministerul Culturii a avut taria, inca din 1990, sa renunte la tutelarea editurilor si revistelor din subordine, si celelalte componente guvernamentale ar trebui sa procedeze la fel.

Nu sunt dusmanul finantarii sportului. Dimpotriva. Dar ea trebuie sa se faca pe baza egalitatii de sanse, si nu in virtutea stelelor ruginite de pe umerii unor generali pe timp de pace, care si-au castigat gradele in competitii la fel de transparente precum alocarea de fonduri pentru clubul Dinamo.