E vremea pandemiei Covid-19, știu, nu-i de glumă cu acest virus nenorocit. Am mai țâșnit printre frici și angoase afară, pe trotuare, de nevoie, însă cea mai mare parte a ultimelor zece zile mi-am petrecut-o încuiat în casă, cu laptopul de gât. Un calvar!
Astăzi, acum, pe seară, pronia s-a milostivit și, impresionată probabil de disciplina mea spartană altoită pe o tot mai agresivă foame de harfe, mi-a trimis semnul.
Pandemie, pandemie - mi-am spus -, dar asta nu înseamnă că-i musai să stăm toată ziua cu fălcile încleștate și mintea tulburată de moarte. Sau, dacă tot înțepenim așa zeci de ore, inclusiv în somn, hai să mai și râdem câteva secunde, să nu ne crăpăm de tot.
Vreau să râd în fiecare zi
Pe scurt: Voi încerca să adun, zi de zi, aici, pe evz.ro, nu un jurnal al molimei - ducă-se! -, ci un zâmbet, un mic surâs, de-oi putea, chiar și un hohot de râs. Gata, să semănăm (și) ilaritate!
Prima pastilă de râs conține o întâmplare consemnată fix în urmă cu zece ani de către Gabriel Liiceanu în volumul Ușa interzisă (Humanitas), un volum nici jurnal, nici eseu, nici tratat, nici roman ... Mă rog, o redau, pentru că bârfa e formidabilă.
Andrei Pleșu dă raportul
„Ieri seară la telefon Andrei (n.r. - Pleșu) îmi «brifează» întâmplările de ultimă oră din «lumea noastră» (n.r. - a se citi România). Printre care: în urmă cu o lună, Colegiul «Noua Europă», institutul de excelență pe care îl conduce Andrei, primește vizita fondatorilor nemți și elvețieni”.
Harfa lui Liiceanu e în plină dilatare: „Se întâmplă că, în acele zile, Bașkirov dă un concert la Ateneu. Musafirii lui Pleșu sunt fericiți să fie invitați la concert, iar după concert au ocazia să-l cunoască personal pe Bașkirov, invitat la o petrecere - cum altfel? - acasă la Dinescu”.
O icră și-o țuică
Ia, mai departe: „Măcar și lucrul acesta este menit să le tulbure bieților musafiri (n.m. - sărăcuții de ei, duși în obezi la paranghelie!) habitudinile pentru că dacă la ei acasă se pot duce la concertul unei celebrități nu înseamnă că după aceea au prilejul să o privească de la un metru-doi în timp ce aceasta mănâncă «o icră» și dă pe gât o țuică”.
Aveți răbdărică, acum se încinge: „Însă ce să mai zici când, intrând în casă, nemții și elvețienii dau cu ochii de Ion Iliescu, «pe care, explică Dinescu, l-am invitat ca să aibă Bașkirov cu cine vorbi rusește»” (n. m. - aici mi s-a fisurat pentru prima oară masca).
„Ia cărați-vă în bucătărie că v-am pregătit acolo de haleală!”
„Președintele românilor se întreține relaxat și jovial când cu unul, când cu altul dintre musafiri, în timp ce cele două gărzi de corp sunt gonite de Dinescu în bucătărie cu un «ce stați, bă, aici, că nu-i face nimeni nimic lu’ ’mnealui. Ia cărați-vă în bucătărie că v-am pregătit acolo de haleală!» După scurtă vreme, cei doi pot fi văzuți în bucătărie mâncând o iahnie de fasole …”. Cum dracu’ să nu râzi!
Crema harfei: „În cele din urmă, Președintele dă semne că dorește să plece - consemnează harnic Liiceanu -, Mircea îl însoțește până la mașină încercând să-i strecoare în mână un bidonel cu vin din podgoriile lui de lângă Calafat. «Nu, Mircea, lasă…», spune Președintele încurcat”.
„Lasă, bre, bea coana Nina!”
La care Dinescu parează magnific: „«Lasă, bre, dacă nu bei matale, bea coana Nina»”. Amuțit, stafful germano-elvețian al Colegiului «Noua Europă» asistă din capul scărilor la scenă. Au trăit și ei într-o zi cât în zece ani la ei acasă”.
Recunosc, am râs cu hohote (probabil și șubrezit nervos de autoexilul la masa de scris).
Mulțumesc, Mihai Iovănel.
(Chiar când puneam punct, aud de afară vocea sprințară a unei fetițe: „Virus, virus, ai coronavirus…”. „Taaaaaaci!”, se isterizează o femeie (mă-sa?). Și gata, e din nou liniște).