De mai bine de o zi citesc și recitesc textele Eugeniei Miriam Soare, femeia care la 54 de ani a pierdut deodată mai multe bătălii, cu iubirile neîmplinite care i-au biciuit trupul și sufletul, cu cancerul care a răsărit peste tot în corpul ei, cu operațiile care au hăcuit-o ca pe o bucată de carne pregătită pentru un ospăț al îngerilor, cu tratamente greșit alese din orbirea pe care ți-o poate aduce doar nebunia de a mai trăi măcar o zi, a pierdut bătălia cu risipa, cu speranța și, mai ales, a pierdut bătălia cu viața.
Iertați-mi patetismul, dar am iubit scrisul acestei femei. Nu am cunoscut-o decât prin intermediul blogului ei și al lipsitului de obligații schimb de like-uri, când ea sau eu vorbeam de viața noastră. Văd că acum, la nici câteva ore de la moartea ei, sunt unii care spun că nu a fost ziaristă, ci bloggeriță, alții se cramponează de scrisoarea ei deschisă de acum un an, când implora pentru o șansă deși carnea ei probabil obosise de operații, experiențe medicale, chimioterapii, radioterapii sau cum s-or mai chema.
Din scris am cunoscut o femeie frumoasă ca o lecție despre esențele din parfumuri, cu un destin tragic, demn de scenariul unei telenovele, dar o telenovelă la care mi-o imaginez pe Mirian ca spectator, cocoloșită pe o canapea pufoasă, cu o pungă de chipsuri în mână, râzând de zbaterilor eroilor de a mai apuca măcar un episod în distribuție. Viața ei a luat-o razna – așa cum probabil că știți din datele medicale publicate vineri și pe siteul evz.ro – în 2015, când a fost diagnosticată prima oară.
De atunci... În 2016, a deschis blogul miriam-followme.ro. De pe el am ales astăzi câteva mici fragmente din povestea stranie pe care Eugenia ne-a lăsat-o despre lunga ei agonie pe care mulți am urmărit-o deși știam sfârșitul: ”Ea moare...” Să nu credeți că toate textele sunt triste! Nu, multe sunt pline de ironie la adresa femeii, bărbatului, relațiilor dintr-un oraș uriaș, complicat, strivit de reguli și convenții, asemenea unei pulpe prea groasă încătușată într-un portjartier strâmt dar din mătase. Urmează texte de pe blogul care m-a cucerit.
Cancerul meu ești tu – decembrie 2016
Ca întotdeauna, la sfârșit de an sunt tentată să fac, și chiar fac, bilanțul celor trei sute șaizeci și ceva de zile ce au trecut. Constat pentru a nu știu câta oară că trecerea timpului nu schimbă nimic din cele întâmplate în viața mea, dar văd cum trecerea timpului îmi schimbă perspectiva din care privesc tot ceea ce am trăit și-mi dau seama că iubirile mele au fost toxice. Că mi-am otrăvit existența cu oameni care au venit în viața mea numai și numai pentru a-mi preda lecția amară a penitenței și a prăbușirii, până când m-am îmbolnăvit de durere, tristețe și neiubire. Da, acum știu că tu, iubitul meu cel mai iubit, ai fost cancerul meu. Da, știu că sună dur, acuzator, bizar și poate banal pentru cei ce deja au descoperit asta în existența lor, dar pe unii dintre noi, iubirile eșuate ne îmbolnăvesc mortal.
Pentru voi scriu astăzi, dragile mele, frumoasele mele, pentru voi care prin mesaje private îmi spuneți cât de singure, de neiubite, dar mai ales cât de abandonate sunteți de cei pe care-i iubiți și vă cer, vă implor, vă somez să nu lăsați iubirea neîmplinită să devină cancer. Să nu-l lăsați pe lașul care v-a frânt sufletul și viața, care v-a mințit și v-a trădat să devină cancer. Mergeți mai departe cu împăcare și bucurie pentru că viața are pentru noi toți ceva bun pus deoparte.
Nimeni nu-i de neînlocuit – august 2016
După ce el a vrut despărțirea, da, nu mi-e rușine să recunosc că aș fi vrut să fiu eu cea care îl părăsește, ca să pot spune acum “l-am dat dracului pe prost”, m-am simțit singură pe fața Pământului. Aveam impresia că sunt unicul locuitor al planetei și că trăiesc într-un deșert infinit. În jurul meu s-a așternut o liniște de mormânt, chiar dacă dincolo de ferestrele mele era un vacarm. Nimic nu mai avea același gust, nimic nu mai avea aceeași culoare și trupul meu devenise greu și inert ca plumbul – o cutie umblătoare. Dacă s-ar fi pogorât din cer Dumnezeu sau s-ar fi ridicat din Iad Necuratul și mi-ar fi cerut orice doar ca să mi-l aducă pe el înapoi, aș fi acceptat fără să clipesc. Aș fi fost cu recunoștință de acord, cu orice troc, cu orice pierdere, cu orice sacrificiu, doar să-l am din nou pe el lângă mine. Mă trezeam dimineața și mă întrebam de ce mai trăiesc, adormeam noaptea plângând, dorindu-mi să nu mai apuc zorii pentru că da, lumea întreagă nu-l putea înlocui pe el, în sufletul meu, în mintea mea, în viața mea. Greu, mult prea greu și mult prea târziu am înțeles că de fapt nu trebuie să înlocuim pe nimeni și nimic. Că toate și toți trebuie să rămână la locul lor în sufletele noastre, doar noi trebuie să trecem mai departe. Uneori spunem că “nimeni nu-i de neînlocuit”, dar asta este valabilă poate într-un birou, la serviciu, dar nu și în viețile noastre personale, pentru că da, eu cred că nimeni nu poate fi înlocuit. Oamenii iubiți nu-i înlocuim niciodat. Este ca și cum am spune că ne-a murit un copil, dar vom face un altul. Nimeni nu înlocuiește pe nimeni. Oamenii pe care-i iubim rămân mereu inscripționați în noi.
După ce mi-am lins rănile și m-am ridicat din oceanul de disperare, tristețe și neacceptare, încet dar sigur, am deschis porțile sufletului meu prietenilor, familiei și oricui a dorit să mă cunoască. Ați apărut în viața mea voi, prietenii mei virtuali, și unii dintre voi mi-ați devenit prieteni în viața reală și vă mulțumesc pentru asta în gândul meu, în fiecare zi. Da, recunosc, voi toți la un loc nu-l înlocuiți pe el, dar îmi redați ceea ce el mi-a răpit prin plecarea lui, și anume, sentimentul că niciodată nu voi mai fi singură, credința că întotdeauna există oameni minunați lângă mine, doar trebuie să-i primesc cu brațele deschise. Am mai înțeles că lumea merge mai departe doar dacă și noi vrem să mergem în pas cu ea și nu ne încăpățânăm prostește să rămânem în urmă precum puiul bolnav al turmei. Nu, categoric nu, nimeni și nimic nu-l poate înlocui pe el și nici n-aș vrea ca peste amintirea lui să se aștearnă alte chipuri sau alte iubiri, pentru că el și iubirea mea pentru el sunt unice, sunt parte din mine și așa vor fi mereu. Dar azi știu că viața mea, sufletul meu și inima mea sunt libere să zboare oriunde doresc ele, nu pentru că am uitat, căci n-am uitat, nu pentru că nu mă mai doare, pentru că mă va durea întotdeauna, ci pentru că AM ÎNȚELES.
Fata lu’ tata – aprilie 2017
Ce faci tată?
Eee, ce să fac? Fac pe dracu!Nu mi-e bine!
Da’ ce ai? Ce te doare?
Mă doare pe dracu să mă ia. Nici eu nu mai știu ce mă doare, spune el atât de oftat și de sfârșit că-mi vine să plâng.
Vrei să te duc la doctor? Ai nevoie de ceva, să fac ceva? Vrei să chem salvarea?
Nu, nu vreau. Omu’ trebuie să mai și moară. N-am nevoie de nimic.
Dezarmată de răspunsurile lui, mă duc înapoi în sufragerie, unde mama foarte liniștită și detașată se uită la un serial rusesc. Nici în brișcă n-o doare de tata. Mă gândesc că, dacă asta înseamnă să îmbătrânești alături de perechea ta, e nașpa rău. Mai bine te lipsești.
Măi, mamă, de ce nu mi-ai spus că nu-i e bine lu’ tata? Are tot ce-i trebuie? Vrei să mă duc să vă cumpăr ceva, să fac ceva, să aduc doctorul de la policlinică?
E, nu-i e bine! Îi e foarte bine. E un prefăcut. Așa a fost toată viața. N-are nici pe dracu.
Tac și mă strâng în mine. Cum ajung oamenii, după o viață trăită împreună, să fie așa nepăsători la suferința celuilalt?!Dar și mamei ce să-i zic? Tac. Mă așez lângă ea pe canapea și ne uităm amândouă la televizor, știind cât de important este pentru mama să-și audă limba natală, limba părinților și a copilăriei ei.
La un moment dat sună telefonul: fixul părinților mei, că mobil n-au avut niciodată. Mama icnind se ridică de pe canapea și răspunde la telefon. Era Paul, prietenul lor de o viață.
Da, Paule, e acasă. Spune mama. Stai un pic. Ionele, e Paul la telefon și vrea să vorbească cu tine.
Din dormitor se aude un geamăt și vocea chinuită a tatălui meu care întreabă:
“Ce mai vrea și ăsta acu’ de la viața mea?”.
Mama, imperturbabilă ca o telefonistă profesionistă îi spune:
” Vorbești sau nu cu Paul? Că te-așteaptă omul în telefon…”
Sprijinind pereții și târșâindu-și picioarele, oftând profund, tata face un efort supraomenesc și vine până la telefon:
Da, Paule. Unde? Bine, vin acum.
În douăzeci de minute, tata s-a bărbierit, s-a pieptănat, și-a pus blugii, pantofii italienești, cămașa roșie și-a ieșit pe ușă ca să bea o bere cu Paul, la Carul cu Bere.
Mama, se uită la mine care mă fac că-mi admir manichiura.
Uite-l vezi? Așa face. Dracu-l mai crede că e bolnav! Da’ ce? Nu-l cunosc eu? Pe cine crede el că păcălește?!
După operația de cancer, dublă masectomie și șase ore de anestezie, am zăcut două săptămâni. Nu prea reușeam să duc singură lingura la gură și târam după mine prin casă, o drenă. Cum mă prelingeam eu pe lângă pereți înspre baie, sună mobilul și aud vocea Lilianei:
Miriam, nu vii la Hanul Berarilor să mâncăm împreună cu Florin?
Liliano, ești nebună? Am o drenă care atârnă din mine, încă…
Și ce-are drena cu mersul la restaurant? Mă întreabă Liliana care este și medicul meu de familie.
În următoarea jumătate de oră eram urcată în taxi. Drena era băgată în buzunarul jachetei. Pășeam precum cosmonauții pe Lună în imponderabilitate și nu puteam ține poteca dreaptă, pentru că mă destabilizam mereu înspre dreapta, încât oricine mă privea, avea convingerea că am băut mai mult decât pot duce.
Am râs cu Florin și cu Liliana în seara aia, de-am leșinat. Am băut bere fără alcool, dar îmi puneau câte două guri într-o ceșcuță, ca să am puterea să ridic ceașca să o duc la gură. Atunci mi-am amintit de momentul acela cu tata. Da, hotărât lucru, am cu cine semăna! Pe vremea când m-am născut eu, nu existau teste ADN, dar dacă vreodată, pentru că sunt singura blondă din tot neamul, ai avut vreun dubiu că aș fi fata ta, stai liniștit, no way, nicio șansă! Mulțumesc tată!