Este profesor de liceu şi urmă cu șapte ani a fost diagnosticat cu cancer pe creier. Boala este incurabilă. Profesorul şi-a schimbat viaţa după ce a primit vestea sinistră.
Cu toate că doctorii i-au mai dat un singur an de trăit, David Menasche, profesor in Miami, nu a abandonat lupta. De atunci, el a continuat să predea, a scris o carte și a încercat să își viziteze foștii elevi.
De curând, David Menasche a scris un articol pentru site-ul CNN - Articol pe care îl redăm mai jos:
Timp de 16 ani minunați, am predat la clasa a 11-a de la un liceu din Miami. Pentru mine, predatul nu era un mod de a-mi câștiga existența, era viața mea.
Nimic nu mă făcea mai fericit și mai mulțumit decât să stau în fața unei clase și să vorbesc despre lucrările unor scriitori precum Shakespeare, Chaucer, Jack Kerouac, Tupac Shakur și Gwendolyn Brooks, și să observ cum elevii încep să înțeleagă pasiunea mea pentru limbă și literatură.
I-am observat pe acești tineri de 15 și 16 ani în timp ce luau primele lor decizii importante din viață - despre carierele, relațiile și locurile unde vor să trăiască, facultățile pe care vor să le urmeze -, iar în același timp cum în vață să conducă mașini, cum se descurcă la primele slujbe, cum experimentează cu identitatea lor și cu independeța lor.
Nu a fost o zi în care să nu mă simt privilegiat să fac parte din metamorfoza lor și să am șansa să le influențez viața. Clasa mea era scanctuarul meu. În 2006, când am fost diagnosticat cu o formă incurabilă a cancerului la creier, la 34 de ani, și mi s-a spus că mai am un singur an de trăit, am făcut exact ce am făcut mereu. M-am dus la școală. Aveam nevoie ca elevii mei să știe că aveam încredere suficientă în ei pentru a le împărtăși cel mai sacrosant capitol al vieții. Moartea.
Ei, la rândul lor, m-au ajutat să trăiesc bine fiecare clipă pe care o mai aveam. Timp de șase ani, singura dată când nu am fost la ore a fost când am fost operat pe creier. Nu am evitat niciodată subiectul cancerului meu în discuțiile cu elevii mei, însă nu au fost discuții asupra cărora am zăbovit mult.
Mi-am acoperit capul chel și lacerat cu o pălărie de lână și am programat ședințele de chimioterapie astfel încât să nu îmi afecteze orele. Când mi se făcea rău, alergam până la baie. Vomitam în toaletă, mă spălam pe dinți și mă întorceam în clasă în mai puțin de trei minute. Elevii se prefăceau că nu observă. În acel timp, chiar am câștigat premiul de profesorul anului pentru regiunea mea.
Apoi, în urmă cu două veri, tumoarea din capul meu a început să pună probleme. Jucam biliard cu un prieten când am fost lovit de o criză catastrofală care m-a lăsat paralizat și aproape orb. După două luni de terapie, am fost forțat să recunosc că nu voi mai putea preda și mi-am dat demisia.
Cancerul a reușit să mă scoată în cele din urmă din clasă, însă nu eram pregătit să îl las să mă scoată din joc. Nu îmi era frică să mor. Îmi era frică să trăiesc fără un scop.
Ca să îl parafrazez pe Nietzche, o persoană care are un ”de ce” în viață, poate găsi mereu un ”cum”. ”De ce-ul” meu erau studenții mei. Trebuia doar să găsesc un nou ”cum”. Cum ei nu mai veneau la mine, am decis să merg eu la ei.
În septembrie 2012, am postat pe Facebook planul meu. Am spus că vreau să îmi petrec zilele care mi-au mai rămas cu foștii mei elevi. Scopul era să văd cum se descurcă și să observ dacă am ajutat cu ceva la conturarea vieților lor. A fost o șansă pe care puțini oameni o primesc, însă pe care mulți, în special profesori, ar pune-o în practică.
La doar câteva ore după ce am postat mesajul, am primit invitații de la elevi aflați în peste 50 de orașe din țară. În noiembrie, am pornit în călătoria mea, în jurul Americii, cu autobuzul sau trenul, doar eu și bastonul meu.
Timp de trei luni am călătorit mii de kilometri de la Miami la New York, prin inima Americii și până în San Francisco, vizitând sute de elevi pe drum. Am sperat să că voi descoperi că am reușit să le inoculez - cel puțin unora - o dragoste pentru cărți, însă călătoria m-a învățat ceva mult mai important.
Am aflat că elevii mei au crescut în niște oameni buni și iubitori.
Oameni care m-au ridicat când am căzut, care mi-au citit când nu mai puteam să văd și care mi-au tăiat mâncarea când nu puteam să țin cuțitul în mână. Au împărtășit cu mine secretele lor cele mai ascunse și m-au prezentat familiilor lor și prietenilor, mi-au cântat melodiile lor preferate și mi-au recitat poeziile lor de suflet.
Așa cum speram, și-au adus aminte de lecțiile din sala de clasă, dar, spre surprinderea mea, cel mai important lucru pentru ei au fost momentele pe care le-am petrecut împreună. Acele momente intime între lecții, când ne povesteam problemele și victoriile, au fost lucrurile pe care și le aminteau cel mai bine.
Prin ei, mi-am dat seama că acele momente foarte umane, când ne-am legat la un nivel personal, erau clipele care m-au făcut să mă simt atât de bogat, atât atunci, cât și acum. Studenții mei mi-au predat cea mai importantă lecție dintre toate. M-au învățat că tot ce contează nu este ce înveți într-o clasă, ci ce simți în inima ta atunci.
Sunt un om pragmatic. Știu că nu e niciun motiv pentru care încă mai trăiesc. Cancerul nu mă lasă să uit asta și în cele din urmă nu voi câștiga această bătălie. Știu că boala va câștiga.
Membrele mele se albesc, iar memoria mea se șterge. În timp ce lumea se întunecă din cauza tumorii care crește în capul meu, eu văd tot mai clar darurile pe care promisiunea unei morți timpurii le-a adus.
Călătoriile mele s-au sfârșit, însă studenții mei sunt la un e-mail, un telefon sau un mesaj pe Facebook distanță. Din lecțiile pe care le-am învățat pe drum, aș vrea să împrumut una aparținându-i marelui Lou Gehrig: Voi muri simțindu-mă cel mai norocos om de pe Pământ.