Mesaj adresat de Mircea Dumitru, ministrul Educației, studenților de la Universitatea de Vest din Timișoara cu prilejul începerii noului an universitar

Mesaj limpede și pentru oamenii politici ai României care sunt, în opinia lui Mircea Dumitru, direct răspunzători de soarta învățământului românesc. Redăm, mai jos, discursul noului ministru al Educației.

„(…) Din cele aproape o sută de universităţi acreditate azi în România, un număr destul de mic se plasează pe poziţii care sunt identificate nominal în ranking-uri relevante precum QS World Universities Ranking sau Times Higher Education, în timp ce nici o universitate românească nu reuşeşte încă să fie prezentă în ranking-ul World Class Universities (Shanghai Jiao Tong). Astfel, de pildă, Universitatea din Bucureşti, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi Universitatea de Vest din Timişoara formează o grupă destul de omogenă de universităţi româneşti care, în mod constant, se plasează pe poziţiile 601 sau 701 în aceste două ranking-uri. Ele ocupă poziţii meritorii, reuşind să se plaseze în top 500 la clasificarea pe domenii de predare şi cercetare.

Este bine? Este rău? Este suficient? Ei bine, pentru a plasa această întreagă discuţie într-un context de referinţă, vă invit să luaţi în considerare faptul că în aceste ranking-uri sunt evaluate în jur de 36.000 de entităţi cu rang universitar şi de cercetare, din care aproximativ 18.000 sunt universităţi comparabile ca structură şi funcţionalitate cu universităţile româneşti. A te plasa pe poziţia 601 înseamnă a fi în primele 3-4% universităţi ale lumii. Acum, să comparăm, vă rog, bugetele de miliarde de euro sau dolari - literalmente miliarde - pe care le au la dispoziţie pentru educaţie şi cercetare primele 100 sau 200 universităţi ale lumii, cu cele 3-4% din PIB care revin, în mod real, învăţământului în România.

Cum ni se mai par rezultatele acestor ranking-uri?! Vrem învăţământ modern, eficient, competitiv internaţional? Vrem cercetare de vârf, care să conteze şi care să plaseze România alături de ţări care au forţă şi impact în acest domeniu? Ei bine, atunci să luăm hotărârile politice care sunt cerute de logica acestei probleme. Să manifestăm în fapte, şi nu doar în vorbe, angajamentul politic necesar pentru a susţine educaţia, formarea, învăţământul şi cercetarea. Acestea reprezintă cheia dezvoltării durabile a unei ţări în epoca modernă.

Universitatea trebuie să fie un centru de inovare durabilă, de transformare şi de modernizare a întregii societăţi. Dar cum anume? Pe de o parte, educând, oferind studenţilor săi o educaţie de calitate, care nu doar să îi specializeze, ci şi să îi formeze ca indivizi. Iar din această perspectivă, rămân la credinţa că o universitate comprehensivă, cum e aceasta unde ne aflăm astăzi, nu trebuie să fie evaluată şi judecata reducţionist şi limitativ, numai pe baza mecanismului de cerere-ofertă şi de angajabilitate.

Pe de altă parte, prin cercetare, dezvoltare şi inovare mediul academic trebuie să îşi canalizeze resursele pentru a găsi răspunsuri la nevoile şi la problemele comunităţii mai largi din care face parte. Cunoaşterea trebuie să se întoarcă spre comunitate, iar pentru aceasta universitatea nu poate fi decât un centru puternic de iradiere al ideilor şi un motor al dezvoltării şi al schimbării sociale.

Nu mă număr, totuşi, printre aceia care consideră că doar statisticile sau datele cantitative reflectă adecvat realităţile noastre instituţionale, după cum nici nu cred că doar o infuzie de bani ar fi panaceul pentru problemele de sistem şi pentru asigurarea calităţii educaţiei şi cercetării. Dimpotrivă, cred cu tărie că o universitate se defineşte, mai întîi de toate, prin valorile pe care le slujeşte în mod real în activitatea sa zilnică şi pe care nu doar le clamează în mari naraţiuni justificative, evocate în mod retoric, din când în când, la adunări festive.

Care sunt, atunci, valorile şi idealurile care, în opinia mea, definesc şi călăuzesc o universitate puternică? Universităţile moderne s-au aşezat, chiar de la întemeierea lor, sub dezideratele valorice şi idealurile care au dat coerenţă şi identitate modernităţii culturale europene. În timp, învăţând din reuşite, dar mai ales din greşeli şi eşecuri, am reuşit să cristalizăm trăsăturile definitorii şi determinante ale misiunii şi funcţiilor noastre în viaţa societăţii, anume, căutarea adevărului şi formarea noilor generaţii în spiritul dezvoltării capacităţii de a cunoaşte şi de a descoperi lucruri noi, care să sporească înţelegerea noastră sau care să ne ajute să rezolvăm chestiuni sociale presante şi importante.

Ne punem activitatea didactică de predare şi de formare sub semnul îndemnului kantian “Sapere aude!” (Îndrăzneşte să cugeţi! Ai curajul să gândeşti cu mintea ta!), înţelegând că formarea deplină a studenţilor noştri, ca membri maturi care participă la viaţa democratică a societăţii, se realizează nu numai prin pregătirea lor ca specialişti, care trebuie să cunoască foarte bine domeniul lor de specialitate, ci şi prin dezvoltarea gândirii lor critice şi prin atitudinea morală pe care şi-o asumă - prin aspiraţia şi efortul de a ieşi din starea de tutelare intelectuală şi de minorat, cum spunea Kant - atitudini pe care trebuie să le manifeste în toate acţiunile lor.

La rădăcina lucrurilor, ştim bine lecţia filosofică a modernităţii: valorile epistemice ale adevărului ştiinţific, ale onestităţii şi deontologiei cercetării sunt indisolubil corelate cu valorile morale ale binelui public şi ale corectitudinii atitudinilor, acţiunilor şi gesturilor noastre. Cunoaşterea autentică nu se produce şi nu acţionează într-un vacuum etic, căci Adevărul şi Binele sunt două faţete ale aceleiaşi condiţii umane: adevărul este pentru cunoaştere ceea ce binele şi corectitudinea sunt pentru acţiune. Nu putem ignora adevărul şi pretinde, cu toate acestea, că putem realiza binele social şi politic.

Unii ne-au atras atenţia şi ne-au criticat pentru atitudinea noastră intransigentă, din ultimii ani, de a spune adevărul în chestiuni care ţin de deontologia cercetării ştiinţifice în domeniul doctoratelor. Răspunzând, mă adresez tuturor acelora care, de bună credinţă fiind, s-au întrebat dacă a spune adevărul, în legătură cu titluri academice obţinute în mod incorect din punctul de vedere al deontologiei cercetării, nu trădează o slăbiciune a instituţiei. Ei bine, convingerea mea puternică este aceea că a recunoaşte propriile slăbiciuni şi greşeli, acolo unde şi atunci când ele pot fi dovedite, nu este câtuşi de puţin un semn de slăbiciune, ci dimpotrivă unul de tărie. Aceasta este o atitudine morală şi nu una politică sau juridică. Onestitatea, în acest caz, nu este o valoare politică, ci una etică.

Autonomia faţă de puterea politică este o valoare fundamentală a unei universităţi şi o precondiţie a posibilităţii de a cerceta şi de a putea comunica în mod liber adevărul. Pentru că altfel, spunerea în public a adevărurilor inconfortabile poate fi compromisă. Aceasta este logica tuturor demersurilor noastre din ultimii ani de a insista asupra funcţionării autonome inconturnabile a organismelor universitare.

Ne aflăm la Timişoara, oraş simbol prin lupta şi jertfa sa pentru România de astăzi şi, cred eu, cea de mâine. Pentru a construi, însă, o Românie de mâine, e nevoie mai întâi de o întoarcere către sine a noastră, a reprezentanţilor mediului academic. Trebuie să ne curăţăm universităţile de practici care ne umbresc instituţiile şi sunt „pete" pe reputaţia întregii comunităţi academice. Constatăm, iată, cum practici de ani lovesc acum în credibilitatea noastră, iar aceia dintre noi, din ce în ce mai mulţi, care sunt prezenţi în spaţiul internaţional ştiu ce înseamnă pierderea reputaţiei.

Pentru toţi studenţii noştri de azi şi de mâine avem datoria de a duce acţiunile noastre până la capăt. În această toamnă vom demara evaluarea şcolilor doctorale, iar primele şcoli doctorale care vor fi evaluate sunt acelea care vulnerabilizează sistemul academic românesc prin faptul că au arătat deja lumii că, furtul intelectual nu e un accident. Şi pentru a elimina orice discuţie cu privire la poziţia mea de ministru, dar şi la aceea de rector al Universităţii din Bucureşti, voi solicita ca şi universitatea unde predau să fie evaluată printre primele.

Dragi studente şi studenţi,

Anii aceştia sunt, într-adevăr, pentru dumneavoastră cei mai intenşi, cu experienţe şi trăiri pe care nu le veţi mai putea regăsi. Bucuraţi-vă de această perioadă, învăţaţi din experienţe şi de la oamenii extraordinari pe care îi veţi întâlni. Vreau să vă adresez o rugăminte: canalizaţi energia, entuziasmul, creativitatea şi bunăvoinţa voastră către comunitate. Faceţi bine comunităţii, fiţi voluntari în orice proiect în care vi se cere ajutorul. Nu vom putea progresa, ca naţiune, dacă nu vom cultiva şi consolida solidaritatea, dacă nu vom înţelege să ne apropiem unul de celălalt şi nu ne vom ajuta fără a cere nimic în schimb. Încurajaţi-i şi pe cei de lângă voi să fie voluntari pentru cauze în care cred.

De altfel, sunt convins că entuziasmul vostru poate schimba şi universitatea. Spiritul unei universităţi este dat, în primul rând, de studenţii săi. De aceea, fac un apel la colegii mei profesori sau rectori: nu ignoraţi vocea studenţilor, implicaţi-i! Ascultaţi-le problemele, găsiţi împreună soluţii. Pentru că autonomia universitară înseamnă şi responsabilitate publică. Mai mult, o universitate îşi clădeşte încrederea publică nu doar pe reputaţie academică, ci şi pe transparenţa deciziilor şi prin dialogul consistent şi activ cu toţi cei care participă la viaţa ei. Cred că aici trebuie să depunem cu toţii eforturi mai mari.

Stimate colege,

Stimaţi colegi,

Închei, urându-vă tuturor un an academic mai bun, în care provocările să reprezinte imbolduri şi paşi spre schimbare şi dezvoltare. Îmi doresc ca, împreună cu Dvs., să consolidăm forţa şi credibilitatea instituţiilor academice. Să le transformăm în instituţii puternice, capabile să răspundă nevoilor prezentului şi să ne pregătească studentele şi studenţii pentru întrebările viitorului”.