Editura Evenimentul si Capital

100 de ani de Medicină Militară. Poveștile unora dintre medicii militari căzuți eroic în Războiul de Reîntregire

Autor: | | 0 Comentarii | 1522 Vizualizari

Aceste scurte date, în bună parte istorice (istoria medicinei), apar în An centenar 2018 din dorinţa de a desprinde cu toţii cât mai multe inţelesuri asupra celor ce s-au întâmplat.

La noi, la români, s-a vorbit şi s-a scris mult despre Primul Război Mondial. Britanicii au preferat denominaţiunea de „Războiul European” sau, cum era mai corect, i-au spus „Marele Război”.

Se pare că pătrunde, încet dar sigur, şi în literatura de profil de la noi această denumire, după aceea de ,,Primul Război Mondial” ceea ce, cu referire la titlul editorialului de faţă nu face decât ca noi, românii, să ne reamintim faptul că am avut şi o Mică Unire (1859), urmată de Marea Unire din 1918.

Trebuie menţionat, spre neuitare, că despre Marele Război istoriografia națională din perioada 1948-1989 a scris trunchiat, cel puțin din două motive: „vecinii de la Răsărit“ „întoarseră istoria”- adică lucrurile nu se întâmplaseră cum fusese plănuit, iar contribuţia şi participarea Regalităţii române la izbânda finală era extrem de importantă, dar şi stânjenitor de mare, încât trebuia trecută sub tăcere.

Marele Război a început la Sarajevo în 1914 şi s-a încheiat în 1949 la Versailles, în Sala Oglinzilor, având, aşadar, valenţe mai mult europene… Mai apoi, tot la Versailles, de astă dată în palatul Marele Trianon, a fost semnat în ziua de 4 iunie 1920 un Tratat între cele 16 state aliate (inclusiv România) şi statul succesor al Imperiului Austro-Ungar. La începutul războiului, România, ,,o ţărişoară”, în forma literei L, avea 137.000 km2 şi o populaţie de 7,2 milioane de locuitori iar după Trianon, reîntregită şi devenită Romania Mare, a ajuns o ţară cu o suprafaţă de 295.000 km2 şi o naţiune cu o populaţie de 18 milioane locuitori. Cu siguranţă aceasta explică de ce, în mentalul colectiv al unei naţiuni vecine, această situaţie este percepută şi peste 100 de ani drept de neacceptat!

După asasinarea, la 28 iunie 1914, a Prinţului moștenitor al Austro-Ungariei – Franz Ferdinand, actorii, și mari și mici, au început să intre în scenă: Puterile Centrale – adică Germania, AustroUngaria, Turcia, Bulgaria şi Antanta sau Tripla Alianţă - adică Franţa, Anglia, Rusia, urmate de Italia, România, SUA …

Regatul României trecuse printro experienţă recentă, de neuitat pentru combatant şi, mai cu seamă, pentru medicii militari. În 1913, în cel deal Doilea Război Balcanic, trupele române, care intraseră uşor în jumătatea de nord a Bulgariei, pierduseră 1600 de vieţi din cauza epidemiei de holeră - un ,,inamic” redutabil. Evident că au apărut acuzaţiile, evident că au fost numite comisii de certare a disfuncţionalităţilor, evident că generalii medici direct responsabili - Constantin Papilian (1852-1917) şi senatorul general (r) prof. dr. Athanase Demosthen (1846-1925) - au informat despre toate acestea pe Ion I.C. Bratianu – prim ministru şi ministru de Război.

Cu siguranţă că cei doi ani de neutralitate au făcut, pentru cei îndreptăţiţi, să aleagă nişte linii organizatorice mai bune şi mai eficiente, fiindcă ,,începe funcţionarea formaţiei sanitare de etapă, semi-spitale de evacuare, spitale de evacuare, spitale auxiliare şi infirmerii de gară”. [1]

Chiar după doi ani de expectativă armată, Războiul a început, pentru RoMotto: ,,L’Histoire, c’est la rencontre d’une volonté et d’une événement/ Istoria este întâlnirea dintre o voință și un eveniment” Charles de Gaulle, 1890-1970 100 de ani de Medicină Militară Poveștile unora dintre medicii dintre medicii militari c militari căzuți eroic în Războiul de Reîntregire mânia ca şi pentru alte naţiuni, cum încep toate războaiele: brusc şi pe nepregătite!. Nu intrăm în amănunte de ordin geostrategic şi politico-economic. Prezentăm doar „rezultanta” şi scurte consideraţii despre medicii militari cu adevărat implicaţi în „drama perpetuă a războiului”.

Ceea ce profesorul dr. Vasile Sârbu, un cavaler templier al chirurgiei şi iatroistoriei române, prezenta, cu erudiţia arhicunoscută, acum câteva luni, este perfect adevărat: „ În acest război au decedat 400 de medici militari şi în rezervă din 2800 de participanţi”. Au mai murit 2400 de sanitari (din 14000 de participanţi), precum şi 14 farmacişti şi 20 de elevi ai Institutului Sanitar Militar. Aceste cifre nu spun mare lucru. Dacă le comparăm cu celelalte „arme”, vom fi surprinşi să aflăm că acest corp sanitar este pe locul 2 după infanterie, ceea ce l-a făcut pe regele Ferdinand să le acorde dreptul de a purta insigna „arma combatantă”. [2]

„Aceasta a fost rezultanta!..”

Dintre personalităţi, primul nume care trebuie citat, cu recunoștinţă și pioşenie, este cel al prof. dr. Ion Cantacuzino - Jean Cantacuzen pentru francezi -, urmaş de împăraţi bizantini, creator de școală medicală, produs al şcolii medicale franceze, născut în 1863 la Bucureşti, elev al lui Ilia Mecinikov, fondator al şcolii române de imunulogie şi patologie experimentală, doctor în medicină, cu o teză privind distrugerea vibrionului holeric. Subiectul tezei susţinute în 1894 şi concluziile ei îşi vor dovedi utilitatea peste aproape 20 de ani, ca în romanul lui Alexandre Dumas.

Ion Cantacuzino (1863-1934)

A devenit profesor de medicină experimentală al Facultăţii de Medicină din Bucureşti la vârsta de 38 de ani şi a fost numit, în 1908, director general al Serviciului Sanitar, responsabil prin lege pentru „a face efectivă combaterea epidemiilor, înfiinţarea de spitale şi pavilioane de izolare, de infirmerii rurale şi de laboratoare de bacteriologie”. În campania din Bulgaria despre care aminteam, a dispus vaccinarea în plin mediu epidemic, încununată cu succes, numită şi cunoscută drept „marea experienţă română”. În timpul Marelui Măzboi, cu gradul de colonel dr. al Armatei Române, a deținut Directoratul Sănătăţii Publice Civile şi Militare, adevărat Minister al Sănătăţii, fapt ce i-a permis organizarea vaccinării anti-holerice şi lupta împotriva tifosului exantematic, a febrei tifoide, a variolei. În 1920, alături de Nicolae Titulescu şi elevul său, Mihai Ciucă, a participat, ca trimis al statului român, la discuţiile vs. semnarea Tratatului de la Trianon. Se bucura de un înalt prestigiu, avea un cuvânt greu de spus, era chiar prieten cu prim ministrul francez Georges Clemanceau, distins medic neurolog. La 1 aprilie 1921, drept urmare a gândului, eforturilor şi dorinţei sale neobosite, prin Înalt Decret Regal începe să fiinţeze Institutul de Seruri şi Vaccinuri, care mai apoi îi va purta numele. „ O tempora, o mores !...”

Generalul dr. Iacob Potârcă (1866-1942)

Absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, specializat în chirurgie la Paris, colonel medic în 1916, medic şef al Corpului 1 Armată, general medic în 1917, apoi inspector sanitar al Armatei 1 - care lupta în sectorul Mărăşti-Mărăşeşti, a fost mai mult decât un ilustru medic militar în război. În 1924 devine inspector general al Serviciului Sanitar al Armatei dar, demn de menţionat, este primul chirurg român care a operat pe esofag, având şi alte lăudabile cercetări de chirurgie, citate de profesorul dr. Setlacec în formidabila sa monografie „Medicina românească, medicină europeană”. [3] Dramatismul situaţiei de pe front, la sfârşit de an 1917-început de an 1918, era aproape de apogeu. În anarhia absolută, un singur gând părea să fie limpede şi să răzbată, Gândul Marii Uniri! În august 1917, la Mărășești, se aflaseră ,,încă multi alţi medici din ţara veche, tineri, învăţaţi, destoinici. Victor Papilian, Titu Vasiliu, Odisen Apostol, Grigore T. Popa, Constantin Velluda, Mihail Kernbach, şi mulţi, mulţi alţii”. [4]

Profesorul Iuliu Moldovan (1882- 1966)

După ce a urmat Facultatea de Medicină la Viena şi la Praga, ulterior, ceea ce puţini ştiu, [4] a lucrat ca medic militar la Secţia de Dermatovenerologie şi la Laboratorul Central de Bacteriologie al armatei austro-ungare. În iulie 1914 a fost mobilizat şi numit şef igienist al unei armate austro-ungare, implicându-se eficient în stăvilirea unei epidemii.

La 1 decembrie 1918 a luat parte la lucrările Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Între anii 1919 și 1920, devenind profesor titular al Catedrei de Igienă şi Igienă socială a Facultăţii de Medicină din Cluj, devine secretar general al Resortului Ocrotirilor Sociale al Consiliului Dirigent al Transilvaniei şi organizează Serviciul Sanitar din Ardealul redevenit românesc.

Consider că trebuie amintită şi contribuţia altor medici iluştri la actul Marii Uniri, tocmai pentru a-l combate pe Albert Camus care spunea, cu uşor cinism: „ Uitarea e prima facultate a omului!”.

Generalul dr. Nicolae Vicol (1861-1936)

În 1911, ca director al Direcţiei Sanitare Militare din Ministerul de Război, desfăşoară două manevre sanitare pregătitoare, în jurul Bucureştiului, dovedite a fi benefice în viitor. În august 1916, când a sunat mobilizarea, îl urmează pe generalul Constantin Prezan, conducătorul statului major de la Marele Cartier General, din păcate neavând putere totală de decizie şi trebuind să asculte de ministrul Constantin Angelescu.

Începând cu luna februarie 1917, când se înfiinţează Directoratul Sănătăţii Publice, condus de autoritatea supremă în materie – colonelul profesor dr. Ion Cantacuzino, are o colaborare perfectă cu acesta.

Prof. dr. Iacob Iacobovici (1879 – 1959)

Numele cololonelului Iacob Iacobici merită de la bun început amintit nu doar pentru faptul de a fi fondatorul Şcolii de chirurgie de la Cluj, după Marea Unire, ctitor al primului Spital de Urgenţă din România, cel de la București, dar şi participant direct şi implicat în Campania din Bulgaria şi comandant, în 1917, al Spitalului de Evacuare nr. 7 din cadrul Armatei a II -a Bacău.

Profesorul Iuliu Haţieganu (1885-1959)

Primul profesor de clinică medicală, decan al noii Facultăţi de Medicină din Cluj, „Magnificus rector”, precursor, vizionar, numit de ardeleni „Hipocrate al românilor”, a fost, de asemenea, participant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

Dr. Alexandru Vaida Voievod (1872-1950)

Ultimul, dar nu cel din urmă, fiindcă numele celor mulţi şi neştiuţi e copleşitor de mare, este dr. Alexandru Vaida Voievod (1872-1950). Absolvent al Facultăţii de Medicină din Viena, doctor în medicină, s-a stabilit la Karlsbad, unde a profesat ca internist şi balneolog. Atras mai apoi de activitatea politică, în calitate de deputat în Camera din Budapesta, este cel care, la 18 octombrie 1918, a citit, în Camera ungară, Declaraţia de autodeterminare a naţiunii române din Transilvania. Intrat în Cabinetul ministerial al lui Ion I.C. Brătianu, a fost membru al delegaţiei pentru Conferinţa de Pace de la Paris şi a format şi condus primul Guvern al României Unite. În final, când România era Mare şi Unită, lucrurile păreau să meargă pe un trend ascendent.

Bibliografie:

1. Leontin Stoica, ,,Serviciul Sanitar al Armatei Române în perioada 1918- 1919”, Teză de doctorat, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Istorie şi Drept, Chişinău, 2012

2. Vasile Sârbu, ,,Participarea medicilor la Războiul de Întregire a Neamului şi la Marea Unire din 1918”

3. Dan Setlacec, ,,Medicina românească, medicină europeană (1918- 1940)”, Editura Humanitas, 1995

4. Marin Florea, ,,Medicii şi Marea Unire”, Editura Tipomur, 1993, p. 30

Ecaterina Andronescu, PRINSA in fapt! Imaginile pe care ministrul le-ar vrea STERSE!




Stirile zilei

Alte articole din categoria: Evenimentul istoric

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI