Sunt plătiți prost, jignitor chiar. Puțini rezistă mai mult de 10 ani într-o secție de urgențe. Doctorul Horia Talfeș (55 de ani), „urgentist” la Hunedoara încă din 1990, muncește ca la 25 de ani. Sacrifi ciile sunt uriașe, dar nu regretă
Ora 07.30. La poarta Spitalului „Dr. Alexandru Simionescu” din Hunedoara e agitaţie. Se face schimbul de ture. Trei ambulanţe, una după cealaltă, intră în viteză. Victimele unui accident de circulație, un bărbat și două fete, sunt scoase din mașinile cu girofaruri și duse- n Urgență. Doctorul Horia Talfeş abia dacă apucă săşi ia „salopeta” de lucru înainte de a trece la treabă. Rând pe rând, doctorul îi consultă pe cei trei răniți, apoi îi trece pe fiecare pe la ecograf. Toţi trei sunt în stare de şoc, mai ales fetele. Au 12, respectiv 15 ani. Li se adresează pe numele mic, şi le vorbeşte
Dans pe fâșia dintre viață și moarte
Spaţiul principal al Secţiei de Urgenţe din Hunedoara are un culoar lat de un metru şi jumătate. Perpendicular pe acest culoar sunt trei spaţii cu câte două paturi. În capătul culoarului sunt alte două încăperi, una pentru terapie, alta pentru chirurgie. Spaţiul pare suficient. Nu şi la „orele de vârf”, ore care apar aici aleatoriu. După ecografie, bărbatul rănit în accident e trecut în spaţiul de chirurgie. Una dintre fete rămâne la ecograf, iar cealaltă e dusă în spaţiul de terapie. Pe un alt pat, doctorul Talfeș trebuie să monitorizeze și o bătrână de 86 de ani a cărei viață poate înceta în orice clipă, până când este preluată în secția de Terapie Intensivă. Are un anevrism de aortă abdominală, trombozat, posibil fisurat. Pe o masă îngustă de pe culoarul secţiei se scriu hârtii şi sunt multe. „Asta este, peste tot e aşa. Trebuie să completezi hârtii ca să te poţi justifica”, spune doctorul Talfeş. N-are timp de interviuri. Ca toţi ceilalţi din secţie, dă impresia că mai are puţin şi începe să alerge dintr-o parte- n alta. Se grăbeşte făcând paşi mari, în ritm alert. E asaltat de patru urgenţe simultan, pacienţii care aşteaptă dincolo de uşă îşi mai bagă capul nerăbdători, întrebând: „Da’ noi mai stăm mult?”. Hârtii pe care trebuie să le completeze și colegi (un medic debutant pe Urgență, medici din alte secții și asistente) care-i cer lămuriri. Răspunde scurt, la obiect, şi vorbeşte în ritmul unui speaker de la licitaţiile din America pentru a câştiga timp. Când mai are vreme să mai şi inspire, doar el ştie.
Abia are timp să respire
Preţ de două ore nu are absolut nicio secundă de repaos. Când să-şi mai tragă sufletul, un bătrân şi un bărbat de 38 de ani, amândoi cu probleme cardiace, intră la consult. Doctorul Talfeş profită de minutele- n care asistentele pregătesc pacienţii şi le fac câteun EKG pentru a mai completa nişte hârtii, pe-un colţ de masă. Ar termina mai repede dacă telefonul fix de lângă el n-ar suna într-una, iar pacienții care bagă capul pe ușa de lângă masă ar mai înceta să vină și să-l tot întrebe, ba una, ba alta. Răspunde la telefon, dă indicaţii pacienţilor (unora le face şi educaţie medicală-ntr-un minut), în acelaşi ritm alert, după care se-ntoarce la pacienţii cardiaci.
Cele mai grele 10 minute din tură
Se face 9.30. E vremea, din nou, pentru completat hârtii. Acum are timp şi pentru o jumătate de covrig. Abia la 9.40 găseşte şi 30 de secunde pentru o gură de cafea. Dar asta în timp ce dă telefoane pentru a găsi metode de transport spre clinici de specialitate pentru cei trei răniţi din accident. Una dintre fete are o fractură cervicală, iar spitalul din Hunedoara nu are neurochirurg. Bărbatul e cadru militar și trebuie dus la un spital militar. Trei ambulanţe cu trei medici sunt greu de găsit în Hunedoara şi de trimis la Cluj ori Bucureşti.
Printre pacienţii care-l aşteaptă pe paturi, sau la intrarea în secţie, doctorul Talfeş este cel care trebuie să se ocupe şi de o chestiune pur administrativă: soluţie de transport ieftină, dar cu asistenţă de specialitate. Aberant! „Oho, nu e prima dată. Uneori trebuie să iei la telefon toată țara ca să găsești soluția”, spune doctorul. Nu rezolvă problema, pentru că pe uşă intră o doamnă muşcată de câine. Se-ntoarce la consultaţii. Apoi o bătrână cu dureri mari de spate. Apoi un bătrân cu o angină pectorală pe un fond de bronho-pneumopatie obstructivă cronică. Pe la 10.20, o asistentă din altă secţie apare pe uşă: „Bună ziua, domnu’ doctor!”. „Crezi?”, îi răspunde dotorul zâmbind. Zâmbetul îi e reținut pentru că partea cea mai grea abia acum urmează: trebuie să-i spună bărbatului rănit în accident că soția lui a murit. Femeia nici n-a mai ajuns la Urgenţa din Hunedoara . Îl mai lasă un pic, să-şi revină din şoc. Între timp, pacienţii continuă să vină. Pentru cei care refuză internarea trebuie să scrie prescripţii. Şi o face în timp ce le şi explică tot, de la „mecanismul” afecţiunilor şi consecinţe, până la medicamentele prescrise.
Abia pe la 11.30 are câteva minute libere. Sunt însă cele mai grele. Merge în rezerva în care se află bărbatul rănit în accident, şi iese după vreo 10 minute zicându-le asistentelor cu o voce sfârşită: „I-am spus”. Asistentele răsuflă și ele, oarecum, ușurate. Fetele rănite în accident și bărbatul le-au întrebat, preț de trei ore-n șir, „unde e mami?”, respectiv „ce ştiţi de soţia mea?”, iar asistentele au tot fost nevoite să evite răspunsul. Asistentele nu au voie să ofere asemenea detalii. Doar medicul poate. Abia după ceşi termină tura avea să ne explice şi de ce, în toată nebunia din secţie, a stat 10 minute cu un pacient stabilizat : „În asemenea cazuri, nu poţi să te duci să-i spui omului: «Ştiţi, soţia dumneavoastră a murit, îmi pare rău», şi să pleci. L-am lăsat câteva ore să fiu sigur că e stabil hemo-dinamic și că a ieșit din șocul accidentului”.
„Se poate și mai rău! Ați născut vreodată?”
În secţie, viaţa merge mai departe. Trebuie! Apare un tânăr de vreo 30 de ani care se ştie cu o piatră la rinichi: „Domnu’ doctor, da’ mă doare aşa de tare!”. „Se poate şi mai tare. Aţi născut vreodată?”, îi răspunde doctorul, cu un zâmbet încă afectat de momentul greu de dinainte.
De la un pacient la altul, de la un telefon la altul, de la o hârtie la alta, se face ora 14.00, iar tura doctorului Talfeş se încheie. „Aţi văzut o tură normală”, ne spune la final.
Cea mai grea gardă
„Cele mai grele gărzi sunt cele din noaptea de sâmbătă spre duminică. Sunt chefuri, vin bătuți, băuți... aici n-avem niciun sistem de supraveghere video... E greu. Și mai vin și turiști străini. Sunt destul de mulți, în ultimii ani, în Hunedoara. Eu mă descurc cu ei, pentru că vorbesc engleză. Una din cele mai grele gărzi a fost tot una de noapte. Ești singur, ca medic, când, în mod normal ar trebui, pe orice secție, să fie permanent doi medici plus un pediatru. Pe la 22.00 ne-am trezit cu nouă răniți dintr-un accident rutier. Până la 5 dimineața am lucrat încontinuu pe ei”.
„Dacă aș avea 30 de ani, sigur aș pleca afară”
„Tura de zi a unui urgentist, e de şase ore. Apoi vine garda, de 10 ore pe parcursul săptămânii şi de 12 ore în week-end. Acum, mă duc în oraş să cumpăr oase pentru «băieţeii» mei (Athos, un ciobănesc german, şi Axel – un
Sacrificii
În câte-o zi, mai apucă să se uite, seara, un pic, la televizor. E singur.
„Ăsta-i preţul pe carel plăteşti. Programul de la serviciu şi doctoratul meu în medicină (pe traumatologie de urgenţă) m-au costat o căsnicie. Sunt divorţat de şase ani. Aşa se întâmplă în meseria asta, e posibil ca, la un moment dat, celălalt să nu te înţeleagă”.
„Dac-aș avea 25 – 30 de ani, sigur aș pleca”
Când vorbeşte despre fiul său, Bogdan, chipul i se luminează din nou. „E medic cardiolog, la Stuttgart. Eu l-am dus acolo. N-am vrut să-l las aici. Nu merită, în condițiile actuale. Alaltăieri şi-a luat primul salariu, după prima lună de muncă: 2.500 de euro. Eu am 26 de ani în Urgenţă, aici, am un doctorat, am dublă specializare şi, cu tot cu gărzi, câştig 5.000 de lei. Dacă aș avea 25 – 30 de ani sigur aș pleca. Dar nu plec, pentru că sunt singur, am 55 de ani și mai am lucruri de pus la punct pe-aici. Am avut oferte să plec încă de când am terminat facultatea”. Doctorul Talfeş nu pleacă, în condiţiile în care are şi acum o ofertă din Londra, cu 1.900 de lire pe săptămână, cazare, transport şi un program mult mai lejer decât la Hunedoara: o consultaţie la o oră şi jumătate. Într-o oră şi jumătate, la actualul loc de muncă, e nevoit, uneori, să facă şi patru sau cinci consultaţii. În plus, mai mult ca sigur că, la Londra, s-ar respecta normele internaționale în domeniu privind orele suplimentare: cel mult 350 pe an. În România, orice „urgentist” ajunge şi la 1.000 – 1.200 de ore suplimentare pe an, ore care, deocamdată, nu sunt plătite ca atare.
Două miracole și un dezastru
„De ce port iconiţă la gât? Pentru că eu cred în Dumnezeu. Declicul s-a produs la aşa-zisa Revoluţie. Em plecat din Cluj, unde-mi terminam rezidenţiatul, să lucrez ca medic voluntar, în decembrie ’89, la Spitalul 2 CFR. Soţia mea rămăsese la Cluj. Era însărcinată. Se trăgea-n spital din niște transportoare care tot treceau pe bulevard cu luminile stinse. A fost cumplit. Nu ştiam dacă mai apucăm a doua zi. Asistentele amenajaseră într-un colţ al secţiei un fel de mic altar. M-am dus şi eu acolo şi m-am rugat, că dacă există un Dumnezeu, sămi mai dea şi mie câteva zile, să aflu ce o să am, băieţel sau fetiţă, pentru că nu apucaserăm să facem nicio ecografie”.
O altă întâmplare: „Într-o seară a fost adusă o femeie de 30 şi ceva de ani. Era la început de ianuarie. Soțul era înzăpezit în tren, undeva prin Moldova. Doamna avea o gastrită, s-a dus la baie să vomite de câteva ori, dar ultima dată n-a mai ieșit. Era doar cu fiul ei de 12 ani acasă. Când a ajuns aici era în stop (cardio respirator – n.r.) de cel puţin 10 minute. Am început resuscitarea, n-a mers, n-a răspuns nicicum. Am fost cu doctoriţa Ivanov (cardiolog) de gardă în noaptea aia, şi cu doctoriţa Jung, pe ATI, două foarte mari sufletiste. Noi tot încercam, nu răspundea nicicum. La un moment dat, se deschide uşa, intră băieţelul, se aşează în genunchi lângă pat şi spune: «Știți, nu-i nimeni cu mine. Tata nu-i cu mine să vă convingă să n-o lăsați pe mama. Mai încercați. N-o lăsaţi pe mama, e mama mea şi pe altcineva nu am aici şi o să vină tata şi o să vă mulţumească ». După 50 de minute am pornit cordul. După 24 de ore femeia a deschis ochii. Se punea problema, la atâta timp pe un asemenea grad de hipoxie cerebrală, că va rămâne plantă toată viaţa. După 24 de ore a deschis ochii, după 48 de ore a început să vorbească salată de cuvinte, după trei-patru zile a început să recunoască copilul. După o săptămână mergea, vorbea normal, s-a reabilitat complet. După o jumătate de an fuma şi bea cafea ca o turcoaică”.
Și doctorii plâng
„Un caz cumplit? Of... . Mda... A fost soțul unei infirmiere de aici, Manuela. Era șofer la Dolomită, la Zlaşti. A făcut o pană. S-a apucat să schimbe roata exact în perioada în care, în carieră, se detona. La explozia de acolo, un bolovan i-a căzut direct în cap. Practic a murit pe loc. L-au adus în Urgență, am încercat să-l resuscitez șiam plâns de ciudă că știam că trebuie să vină Manuela în tura următoare și eu trebuia să-i spun că bărbatul ei a murit. Aici e un mare consum... când trebuie să dai asemenea vești. Când e bine, tuturor li se pare normal că e așa. Când nu e bine... Uneori îți vine pacientul pe picioare și-ți moare în 5 minute. Poate să fie o ruptură de cord. Și aparținătorii nu înțeleg și spun: «Cum, a venit pe picioare! Voi l-ați omorât!». Iar acuzele astea dor cel mai tare. De multe ori te gândești și tu, ca medic, că încerci, faci tot ce poți, dar mai depinde și de Cel de sus. Dacă-i dă zile, o să aibă, dacă nu... n-o să aibă oricât ai încerca. Eu, de încercat, încerc mereu, cât pot de mult”.