Pentru a doua oară în decurs de o lună, Vladimir Putin efectuează o vizită oficială în zona Mării Caspice – ceea ce reconfirmă interesul deosebit pe care-l acordă Kremlinul Asiei Centrale, în promovarea versiunii sale de Nouă Ordine Mondială.
Telefonul cu bucluc. Acum două săptămâni, domnul Vladimir Putin făcea prima sa vizită în străinătate, de la izbucnirea războiului din Ucraina: în Turkmenistan, la reuniunea la nivel înalt a țărilor riverane Mării Caspice. Cu acel prilej, dânsul a încercat să convingă statele turcice să nu marșeze la proiectele de dezvoltare a infrastructurii propuse de Turcia, promițând în schimb că Rusia va crea cât de curând noi locuri de muncă pentru milioanele de uzbeci și kazahi care au fost nevoiți să se reîntoarcă acasă, pe fondul crizei economice provocate de sancțiuni.
Liderii republicilor din Asia Centrală l-au ascultat cu deferență. Dar, pe fondul acutizării situației economice și sociale, presați de perspectiva unor Revoluții Colorate, și-au continuat proiectele. Cel mai presat de evenimente s-a dovedit a fi președintele Kazahstanului, Kassim-Jomart Tokaev – care astă-iarnă era să fie victima unei Revoluții Colorate. Abia întors acasă, președintele kazah i-a telefonat președintelui Consiliului European, Charles Michel, și l-a asigurat că „este pregătit să folosească potențialul de hidrocarburi al Kazahstanului pentru a stabiliza piețele mondiale și europene”. Fără îndoială, Vladimir Putin a aflat, pe firul SVR/KGB.
A doua zi, un tribunal rusesc a ordonat închiderea pe termen de 30 de zile, din ”motive ecologice”, a conductei Caspian Pipeline Consortium (CPC), vitală pentru Kazahstan: pe acolo trec 80% din exporturile sale petroliere. De fapt, procurorii ruși, plini de zel, au cerut închiderea conductei pentru 90 de zile. Dar tribunalul a decis să fie numai 30 de zile – poate fiindcă 36.5% din acțiunile consorțiului CPC aparțin Statului rus (24%) și companiei Lukoil (12,5%). Deci nu este atât de simplu să blochezi proiectele de la Marea Caspică ale companiilor occidentale: lovind în interesele Chevron, Mobil, BP, Shell și ENI, afectezi Lukoil, Rosneft, Transneft... Vorba dictonului: „Dai în mine, dai și-n tine, dai în fabrici și uzine”.
Domnul Putin știe bine că, prin asemenea metode, nu va putea opri infiltrarea intereselor euro-atlantice în Asia Centrală. Căutând o soluție, președintele rus a ajuns la ideea unei alianțe cu Iranul – alt stat riveran Mării Caspice. Și i-a telefonat președintelui iranian, domnul Ebrahim Raisi, pe care l-a asigurat că „relația dintre țările noastre are un caracter cu adevărat profund, strategic”. Pentru mai multe detalii, adresați-vă NSA, 9800 Savage Road, Fort George G. Meade, Maryland, SUA.
Spiritism geo-strategic. De ani de zile sub impactul sancțiunilor Occidentului, Iranul și-a croit propriile căi de export a producției sale petroliere către piețe din Orient – în special India și China. De când cu războiul din Ucraina, sancțiunile au obligat Rusia să se îndrepte spre aceleași piețe asiatice. A apărut astfel o concurență care a obligat Iranul să reducă mult prețurile, pentru a-și păstra cumpărătorii.
În context, de la începerea războiului din Ucraina, datele statistice arată o scădere a producției de petrol iranian, simultan cu scăderea prețurilor. Iranului îi este greu să se opună penetrării Rusiei pe aceste piețe regionale: Rusia și China, principalul concurent, respectiv principalul client, sunt membri fondatori ai Organizației de Cooperare de la Shanghai (Shanghai Cooperation Organization - SCO), în care Iranul a fost primit ca membru cu drepturi depline abia anul trecut.
Dar nici Rusia nu o duce prea bine. Exploatările sale petroliere se găsesc în zone îndepărtate, cu climă aspră – adesea, dincolo de Cercul Arctic, în tundră. Costurile de exploatare și transport a petrolului rusesc sunt relativ mari. Există deci premise de negociere, în avantajul ambelor părți. Și, prin poziția sa în SCO, Rusia se află în postura de a cere Iranului compensații, în schimbul împărții pieței.
Dominat de ideea blocării accesului intereselor euro-atlantice în Asia Centrală ex-sovietică, Kremlinul a identificat soluția: va cere iranienilor reînvierea proiectului International North-South Transport Corridor (INSTC), născut în mai 2002 și decedat în fragedă pruncie. Pentru a ascunde miza geostrategică a vizitei domnului Putin la Teheran (19.07), Kremlinul a anunțat că aceasta are loc în contextul unei noi runde la nivel înalt a Procesului Astana de soluționare a conflictului din Siria.
În schimbul reînvierii proiectului decedat, în septembrie Iranul urmează a fi cooptat în BRICS. Acceptul Chinei, care în acest an deține președinția BRICS, pare să fi fost obținut deja. În acest sens, zilele trecute purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe chinez, Zhao Lijian, a declarat: „Am observat că mai multe țări, printre care Iranul și Argentina, și-au exprimat dorința de a adera la BRICS. (...) China sprijină activ procesul de sporire a numărului de membri al BRICS”.
Concurență la Suez. INSTC era un proiect ruso – iraniano – indian care viza deschiderea unei rute de transport de la Oceanul Indian la Marea Baltică. Ruta pornea din portul indian Mumbai spre portul iranian Bandar Abbas apoi, pe cale ferată, prin Iran, la Marea Caspică. Traversa această mare de la Sud la Nord și continua pe rețeaua feroviară rusă, până la Sankt Petersburg. Un studiu elaborat de Shipping Corporation of India arată că ruta scurtează cu mai mult de 50% durata tranzitului de la Mumbai spre Europa de Nord: numai 23 de zile, față de 45 ... 60 zile în prezent, folosind ruta prin Canalul de Suez. Iar costurile ar fi cu 30% mai mici: o economie de 2.500$ la fiecare container standard de 18 tone.
Pașii pregătitori pentru reînvierea proiectului au fost deja făcuți. La 15 iunie, Rusia și Iranul au semnat discret un Memorandum de Înțelegere pentru a ușura tranzacțiile financiare și comerciale între cele două țări. În Memorandum se face referire la „accelerarea proiectului Rutei Nord-Sud” (INSTC – n.n.) prin construirea infrastructurii necesare: porturi, căi ferate, șosele. Și se mai prevede și deschiderea de centre de afaceri la Teheran, respectiv Sankt Petersburg.
În vederea finanțării acestui proiect, la 8 iulie șeful Băncii Centrale a Iranului, Ali Salehabadi, a făcut o vizită discretă la Moscova, unde s-a întâlnit cu doamna Elvira S. Nabiullina, președintele Băncii Centrale a Rusiei. Nu știm dacă d-na Nabiullina a purtat sau nu feregea, dar cunoaștem că a convenit cu oaspetele iranian asupra „întăririi cooperării financiare și bancare dintre cele două state”.
Vin turcii! Vizita la Teheran a lui Vladimir Putin se dorea o surpriză – dar jurnaliștii occidentali au prins de veste, iar Kremlinul n-a putut nega. A invocat însă o nouă rundă a Procesului Astana de soluționare a conflictului din Siria. Astfel Moscova a mințit din nou, fără talent: Mohammadreza Pour-Ebrahim, șeful Comisiei pentru economie a parlamentului iranian, declarase deja mass media că vizita „se va axa pe cooperarea economică”, iar nu pe situația din Siria.
Dar folosirea ca acoperire a Procesului Astana i-a dat președintelui Turciei, Recept Tayyip Erdogan, un motiv ca să participe la summit. Că doar nu e să-l lase pe domnul Putin să-i blocheze proiectele de conducte Est-Vest, vizând dezanclavarea statelor turcice din Asia Centrală (Turkmenistan, Uzbekistan, Kazahstan).
În relația cu Iranul, atuurile Turciei sunt mari: în medii bine informate se comentează că, la Madrid, în schimbul acceptării admiterii Suediei și Finlandei în NATO, Turcia a dobândit rol de mediator SUA – Iran, în problema ridicării sancțiunilor și reluării Acordului Nuclear. Foarte probabil Turcia va cere cooptarea sa la INSTC, în vederea dezvoltării și așa-numitei ”ramuri de Est” a proiectului, care încă din 2002 prevedea accesul celor trei state turcice, central-asiatice, la rută.
Uniunea Europeană a anticipat deja această mișcare: Comisia Europeană tocmai a propus statelor UE să încheie un acord cu Azerbaidjan, „pentru a crește importurile de gaze naturale și a sprijini extinderea gazoductelor necesare pentru aceste importuri”, adică TANAP, SCP și, mai spre Est, pe sub Caspică, spre Turkmenistan...
Propunerea Turciei cu siguranță surâde Iranului, care ar obține ușurarea sancțiunilor și accesul nerestricționat de Rusia spre Mediterană, respectiv Asia Centrală și China, prin hub-ul Turkmenbași. Fiindcă, văzând impasul în care a ajuns Europa ca urmare a dependenței de Rusia, Teheranul este fără îndoială conștient că, dacă INSTC rămâne un proiect bilateral cu Moscova, riscurile sunt mari.
Cu privirea lui Erdogan în ceafă, domnul Putin va trebui să renunțe la intenția de a folosi INSTC ca un instrument de punere în dependență a Iranului, de izolare și readucere la obediență a Turkmenistanului, Uzbekistanului și Kazahstanului.
Marea tablă de șah. Relansarea INSTC se face în stil kaghebist: o operațiune sub acoperirea ”Procesului Astana”, pentru a lua prin surprindere Occidentul. Acest stil de a face politică externă creează Rusiei multe neajunsuri colaterale.
India e stat fondator al Proiectului INSTC. Și totuși, nu a fost invitată la relansarea proiectului – nu ar fi cadrat cu acoperirea. Situația a stârnit, pe bună dreptate, suspiciuni: principalii furnizori de petrol ai Indiei tocmai fac o înțelegere. Nu cumva e o cartelare pentru a impune mărirea prețului? Uniunea Europeană a profitat deîndată de aceste îndoieli, propunând Indiei o ”diversificare” a opțiunilor comerciale: discret, au fost redeschise negocierile vizând un Acord Comercial cu U.E.. Iar președintele Biden a invitat India la viitoarea întâlnire virtuală privind securitatea alimentară, alături de Israel, Emiratele Arabe Unite și Statele Unite.
Egiptul este pe bună dreptate nemulțumit de relansarea Proiectului INSTC – al cărui scop declarat este tocmai să facă concurență Canalului de Suez. De aceea, va participa alături de alte opt state din Orientul Mijlociu, la ”Alianța de Apărare Anti-aeriană”, de fapt anti-iraniană, lansată de Casa Albă. Iar Egiptul este cea mai mare țară arabă: e de așteptat ca exemplul său să fie urmat și de alte state arabe.
Arabia Saudită urmează, din 2018, un drum divergent de cel al SUA. Spre consternarea Occidentului, saudiții s-au sincronizat foarte bine cu Moscova, în cadrul OPEC+. E rândul Arabiei Saudite să fie consternată, văzând cum Rusia stabilește o relație „cu adevărat profundă, strategică” cu Iranul, principalul său dușman. Președintele Biden profită de această consternare pentru a reconstrui relația cu Riadul, printr-o vizită în cursul căreia experții se așteaptă să satisfacă cererea saudiților de armament de ultimă oră, în pofida opoziției Congresului.
Venezuela, de mai multă vreme supusă sancțiunilor internaționale, a conlucrat strâns cu Iranul în deschiderea de noi piețe petroliere. Dar acum Iranul încheie aranjamente cu Rusia și-i lasă pe venezueleni să se descurce cum vor putea. Iar gigantul petrolier american CHEVRON a profitat deîndată de situație: zilele trecute a semnat un acord cu Venezuela, care astfel se reîntoarce pe piețele petroliere internaționale. Reamintim, CHEVRON e principala companie occidentală păgubită de decizia unui tribunal rus de a închide, sub pretexte ecologice, conducta CPC.
S-ar putea ca, până la urmă, daraua să fie mai mare decât ocaua. Prin modul intempestiv și opac în care relansează Proiectul INSTC, Rusia și Iranul stârnesc reacții adverse care pot avea efecte globale. Un singur exemplu: creșterea producției saudite de țiței și revenirea Venezuelei pe piețele petroliere occidentale ar duce la o scădere generală a prețurilor, dejucând strategiile Moscovei de război energetic. Ba chiar s-ar putea ca în termen mediu prețul barilului să ajungă la nivelul preconizat la Reuniunea NATO de la Madrid: între 40 și 60$, față de 100$ în prezent. Ar fi o veste foarte proastă atât pentru Rusia, cât și pentru Iran.
Prin acțiunile sale, Moscova a dovedit că poate schimba dinamica puterii în zone cheie, precum Orientul Mijlociu sau Europa. Totuși, până acum Moscova nu a dovedit că poate fructifica în interes propriu breșele astfel create. Acest lucru se datorează naturii integrate a politicii externe: nu poți să ameninți jumătate de omenire cu un tsunami radioactiv și să prezinți totodată o față zâmbitoare celeilalte jumătăți a omenirii. Parazitarea politicii externe a Rusiei cu metode kaghebiste (amenințarea, șantajul, înfometarea etc.) nu poate duce decât la discreditare și eșec. La această concluzie a ajuns chiar și dl. Lavrov, ministrul de Externe al Rusiei, care și-a recunoscut eșecul, părăsind intempestiv reuniunea G-20 din Indonezia.