Pentru a înțelege corect episoade dure ale trecutului, este nevoie de o perspectivă istorică, dar și de așezare în cuget. Altfel, rămânem doar la nivelul de jos, rudimentar, al judecății. Am promis, în pagina anterioară, că voi reda textul scrisorii adresate de Patriarhul Justinian lui Nicolae Ceaușescu. Formula de adresare este: „Domnule Președinte (...)”, nu „Tovarășe (...)”, spre luare-aminte:
„București, 19 martie 1968
Domnului Președinte al Consiliului de Stat, Nicolae Ceaușescu
Domnule Președinte,
Au trecut douăzeci de ani de când credincioșii cultelor religioase creștine din țara noastră au fost puși în situația de a nu mai putea cinsti cum se cuvine unele din marile sărbători ale credințelor lor.
Ne gândim, în primul rând, la sărbătoarea Crăciunului, sărbătoare cu dată fixă: 25 decembrie, cinstită cu adâncă evlavie de creștinii din întreaga lume, indiferent de confesiunea sau cultul cărora aparțin, și pentru care cârmuirile politice din multe țări acordă una, două sau chiar trei zile de întrerupere a lucrului în instituții, întreprinderi și pe ogoare.
Credincioșii Bisericii Ortodoxe Române, Biserica marii majorități a populației din țara noastră, ar dori să poată cinsti și ei această sărbătoare a întregii creștinătăți, pentru care, de-a lungul veacurilor, poporul român a manifestat simțăminte cu totul deosebite, reflectate în tradiții vechi cât însăși istoria neamului și în creații folclorice, poetice și muzicale, de mare frumusețe, în acele «Colinde de Crăciun», capitol important în orice manual de «Istorie a literaturii române», și piese muzicale de mare răsunet, de autentic veșmânt românesc, în programele unor formații artistice care au întreprins turnee peste hotare în ultimii ani.
Credincioșii Bisericii Ortodoxe Române, care lucrează în instituții, întreprinderi și pe ogoare, cer să poată sărbători Crăciunul nu numai pentru că aceasta constituie o îndatorire sfântă față de întemeietorul credinței lor religioase, lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și nici nu numai pentru că aceasta ar însemna readucerea unor tradiții străvechi în actualitatea cultural artistică a neamului nostru, ci mai ales pentru că ei știu că ziua Nașterii Domnului este sărbătorită, prin întreruperea lucrului, în câteva din țările cu regim politic socialist, vecine cu țara noastră: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia.
Lucruri asemănătoare spunem și în legătură cu sărbătoarea Paștelui, devenită, în acești ultimi douăzeci de ani, o duminică oarecare, sărbătorită prin întreruperea lucrului numai pentru că Paștele cade totdeauna în zi de duminică, dar pentru care credincioșii n-au cel puțin o zi de răgaz, un răgaz al reculegerii, înaintea sărbătorii, și un răgaz al reintegrării în tradiție, după ziua propriu-zisă a sărbătorii. Una din sărbătorile cele mai mari este și sărbătoarea Maicii Domnului, din ziua de 15 august, cinstită de creștinii ortodocși și romano-catolici în mod deosebit, ca și sărbătorile Nașterii (Crăciunul) și Învierii Domnului lisus Hristos (Paștele) și, la fel, precedată de câteva săptămâni de post.
Credincioșii Bisericii Ortodoxe Române știu că orice întrerupere a lucrului în instituții, întreprinderi și pe ogoare, ca urmare a sporirii numărului sărbătorilor, înseamnă o împuținare a producției și, deci, o micșorare a venitului național; dar ei sunt gata să asigure Ocârmuirea noastră de stat că, ceea ce s-ar putea pierde prin întreruperea lucrului în zilele de Crăciun și de Paști, poate fi înlocuit prin mai buna organizare a procesului de producție și prin elanul cu care o colectivitate umană, deplin mulțumită sufletește, știe să se avânte în muncă, restabilind astfel echilibrul economiei naționale.
Pentru sărbătoarea Crăciunului și a Paștelui, credincioșii ar consimți bucuros la reducerea sărbătorii Anului Nou și zilei de 1 Mai la o singură zi.
Vă rugăm, deci, să binevoiți a acorda norodului drept-credincios din țara noastră putința de a sărbători, după datină, Crăciunul, Paștele și Sfânta Maria Mare, trei sărbători mari ale întregii creștinătăți, așa cum fac creștinii de pretutindeni, chiar cei din țările socialiste numite mai sus. Va fi acesta un act politic cu urmări fericite pentru psihologia maselor de credincioși de la noi, care nu va păgubi cu nimic economia noastră națională.
Primiți, Vă rugăm, Domnule Președinte, încredințarea sentimentelor noastre de aleasă considerațiune.
Iustinian,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române”.
Textul a fost publicat inițial în „Dosarele istoriei”, an VIII, nr. 9/2003.
„Binecuvântez din toată inima şi din tot sufl etul pe cei ce mă urăsc şi m-au urât”
Încă din 1949, Securitatea avea să afle în Patriarhul Justinian un dușman, nicidecum un colaborator, un aliat obedient. A rămas memorabilă o afirmație pe care Mitropolitul Nicolae Bălan (părintele duhovnicesc al Pr. Dumitru Stăniloaie și urmaş în scaunul lui Andrei Şaguna, unul dintre marii ierarhi români ai secolului XX) ar fi făcut-o, când a fost întrebat de poliția politică ce poziție are față de alegerea Părintelui Justinian ca Patriarh: „Dacă se dorește un Patriarh care să aibă dialog cu comuniștii, atunci e de ales Justinian. Dar dacă doriți o Biserică Ortodoxă care să meargă în spate, după comuniști, sub nicio formă nu e de ales Justinian. Nu va ceda”. În anii ’50, în România, deși BOR funcționa restrictiv cu un Sinod alcătuit din minimum de arhierei, 12, existau mai multe mânăstiri decât în România interbelică.
În perioada 1950- 1956, s-a decis canonizarea Sf. Ierarh Calinic de Cernica, Sf. Ierarhi şi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava, Cuvioşii Mărturisitori Visarion, Sofronie şi Mucenicul Oprea din Sălişte, Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş. Sf. Mucenic Ioan Valahul, Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, Sf. Cuvioasă Paraschiva, Sf.Filofteia de la Curtea de Argeş, Sf. Grigorie Decapolitul de le Bistriţa-Vâlcea, Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou din Bucureşti şi Sf. Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, această inițiativă având un ecou puternic în conștiința românilor.
Rememorează Părintele Bartolomeu Anania un episod cutremurător, făcând paralelă între Putna, cu mormântul lui Ștefan cel Mare, care a apărat din criptă teritoriul Moldovei, demonstrând că „este mai viu decât toți viii” în perioada ocupației sovietice, și decizia Patriarhului de a fi înmormântat la Mănăstirea Radu Vodă, nu în Catedrala Patriarhiei. Explicația a fost că „sunt deja 2 Patriarhi înmormântați acolo și dacă voi avea și eu mormânt lăngă ei, nu mai este loc pentru cei vii să între în Biserică”. Dar a simțit Părintele Anania că exista și o taină, un adevăr necuvântat: și-a dorit să apere cu propriul mormânt Mănăstirea, evitând o nouă înstrăinare. De asemenea, fiind încarcerat în penitenciarul din Ploiești, Părintele Anania povestește că în unicul pachet primit cât a stat în închisoare a găsit cutremurat de emoție o cămașă albăcu litera „J” taiată în răritura țesăturii, semn că nu îi era alături în suferință, că nu îl uitase și că prin Pr. Anania, se afla alături de toți preoții săi din închisori.
„Am ajuns la capătul drumului vieţii”
A rămas un mare apărător al tradiției românești, nu doar a dogmei, într-o epocă în care doar „Noul” avea valoare. Patriarhul a păstrat mereu viu în el omul Satului străbun, țăranul cu minte ascuțită, căldura și dăruirea sufletească a preotului și a învățătorului de la țară. Pe crucea încastrată în zid, a cerut meşterului să sape inscripţia: „M-am luptat, lupta cea bună. Credinţa am păzit. Am ajuns la capătul drumului vieţii. De acum încolo, mă aşteaptă răsplata dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, Judecătorul cel drept în ziua aceea”. Iar la sfârşitul testamentului său duhovnicesc, făcut în 7 martie 1976, a scris:
„Binecuvântez din toată inima şi din tot sufletul pe cei ce mă urăsc şi m-au urât, pe cei ce m-au nedreptăţit şi pe cei ce mi-au făcut rău, văzut ori nevăzut, rugând pe Milostivul Dumnezeu să nu judece faptele acestora, ci cu îndurare să-i ierte pe toţi, după cum i-am iertat eu”.