Valea Jiului sau jalea viului. Acesta a fost titlul pe care l-am dat reportajului întins pe mai multe pagini de ziar apărut în „Tineretul liber” , imediat după mineriada din 13-15 iunie 1990. Am fost printre mineri.
Despre nenorocirile pe care hoardele de mineri le-au produs în Bucureşti, despre cine i-a chemat, cine i-a incitat, ori despre discuţiile secrete între şefii de la interne pe staţiile de radio emisie-recepţie, s-a tot vorbit în cei treizeci de ani care au trecut de atunci.
M-am aflat printe mineri încă din momentul în care au debarcat la Bucureşti. În iureşul acela, nimeni nu s-a întrebat cum de făcuseră rost de trenuri. România se afla la începutul drumului spre democraţie şi nu-şi punea prea multe întrebări. Doar constata. De multe ori, şi noi, gazetarii, „constatam” cea ce ni se livra gata mestecat, ca să spun aşa. Evenimentele se succedau atât de rapid, noutatea lor era atât de mare, aerul libertăţii de a scrie fără cenzură atât de tare, încât cu uşurinţă, din lipsă de experienţă, cădeam în capcane inteligent întinse. Şi, prin noi, restul oamenilor de bună credinţă care devorau presa la acea vreme.
Pe „golani” îi cunoscusem în tabăra lor, din Piaţa Universităţii. „Tineretul liber” nu era deloc prieten cu FSN-ul, aşa că eram între puţinii jurnalişti primiţi acolo. Voiam acum, să-i cunosc şi pe adversarii lor. Minerii. În timpul celor trei zile de haos nu am putut.
Încă din prima zi, am fost atacaţi. Eu şi colegul meu, fotoreporterul Vali Tanasoff. Eu, pe motiv că, deşi aveam legitimaţia de presă de gât, eram îmbrăcat cu cămaşă şi pantaloni de blugi, din alea turceşti, cumpărate din talciocurile care înfloriseră după Revoluţie. Vali, pe motiv că de ce fotografia. Unul dintre mineri, dacă miner o fi fost, i-a luat aparatele, din acelea chinezeşti, cu burduf, i le-a smuls de la gât şi a dat cu ele de pământ. Praf s-au făcut. Rămas fără instrumentul de lucru, Vali a plecat către redacţie la Casa Presei Libere, cum revoluţionar i se schimbase denumirea Casei Scânteii. Eu am rămas. Dar nu pentru multă vreme. Ci până a venit un miner cu cască albă pe cap, care mi-a cercetat legitimaţia şi i-a spus unui ortac de lângă mine, care avea în mână o bucată de furtun gros de cabluri: „Ia câţiva ortaci, îl iei pe acesta şi să vă ducă la redacţie. Vedeţi dacă îl recunosc cei de acolo. Dacă nu, îl aduceţi aici, înapoi.”
M-au sechestrat, dar am avut și gardă de corp
Am mers pe jos cu garda de corp care de fapt mă sechestrase, de la Universitate până la Casa Scânteii. La Guvern ardea ceva. Dar nu m-au lăsat să mă opresc să văd ce se întâmplă. Când am ajuns, bine că nu s-a găsit nici un coleg să facă vreo glumă proastă şi să spună că nu mă cunoaşte.
Am mers apoi împreună cu minerii la bufetul din redacţie. Ne era foame. Am mâncat toţi cinci. Bufetiera nu a vrut să-mi ia bani decât mie. Am plecat din nou împreună în Piaţa Universităţii. Cel cu casca albă era aproximativ în acelaşi loc unde îl lăsaserăm. I-au confirmat că sunt ziarist de la „Tineretul liber”. Atunci am avut un moment de inspiraţie şi l-am rugat pe cel care părea şef: „Ca să nu mai avem astfel de incidente, nu-mi lăsaţi şi mie doi băieţi să umble cu mine şi să confirme ce au văzut? Că sunt jurnalist?” A fost de acord. Aşa m-am ales cu o gardă de corp. Salopetele lor de mineri erau garanţia că nu sunt un duşman infiltrat.
Când lucrurile s-au potolit şi Bucureştiul şi bucureştenii încercau să-şi vindece rănile, am vrut, aşa cum am spus, să-i cunoasc la ei acasă şi pe cei care întorseseră ţara pe dos. Cine erau ei? Cum trăiau? De unde atâta violenţă?
Din ce am constatat eu în mijlocul evenimentelor, nu erau numai mineri din Valea Jiului, ci şi din alte centre miniere ale ţării. Dar majoritari erau cei din Vale. Aşa că am ales Valea Jiului şi am plecat cu ei cu unul dintre trenuri, înapoi. Nu era pentru mine o premieră să merg în zonă.
Înainte de 1989, reporter în Vale
Mai fusesem o dată în Valea Jiului, tot ca reporter, înainte de 1989. Trebuie spus că locul acesta era un fel de sperietoare pentru toată lumea, dar mai ales pentru cei tineri. Absolvenţii de licee industriale care nu intrau la facultate, primeau toţi repartiţii în Valea Jiului. Aşa că părinţii trebuiau să facă eforturi considerabile ca să-i scape de această trimitere la muncă forţată.
Când am ajuns, Petroşani părea o localitate cu nimic deosebită de celelalte oraşe mici din România. Blocuri mizere, străzi murdare, oameni trişti, îmbrăcaţi ponosit, şi peste tot, atotstăpânitor, praful negru-gri de cărbune. Existau însă şi deosebiri. Lucruri pe care nu le mai văzusem nicăieri. M-au uimit foarte tare coteţele de porci supraetajate, ca nişte favelas, înşirate pe celălalt mal al Jiului, în dreptul blocurilor. Nu exista familie care să nu crească măcar un porc în acele coteţe, ca să aibă ce mânca. M-am mirat. În restul ţării, unde era foamete, se zvonea că în Valea Jiului se găseşte de mâncare. Nu să găsea nimic. Pâinea era tot pe cartelă, iar din când în când la alimentara băga rinichi de porc.
Ce m-a mai uimit atunci, în afară de coteţele de porci supraetajate, cu fireasca duhoare pe care o emanau, a fost faptul că pe aproape fiecare trunchi de pom erau lipite fotografiile în chenar negru ale unor oameni. Mi s-a explicat că erau mineri care muriseră de curând în abataj. Fusese un accident care, evident, nu se dăduse publicităţii. Aşa era obiceiul. Li se puneau fotografiile prin tot oraşul şi la înmormântare cânta fanfara minerilor.
Al treilea lucru care m-a surprins a fost atunci când am coborât în mină, după ce am lăsat la intrare ţigările şi bricheta. Jos, la ultimul nivel, numit parcă în glumă „orizont”, pentru că altminteri nu aveai nici un fel de orizont decât galeria joasă, toţi ortacii munceau goi puşcă, negri din cap până în picioare ca nişte draci, de praful de cărbune, într-o căldură înăbuşitoare. Poate că aşa arată iadul. Sau măcar o bucată, pe care Botticelli nu a cuprins-o în celebra sa pictură „Infernul”.
Valea, neschimbată
Pe drum de la Bucureşti nu am vorbit aproape nimic. Nici minierii între ei nu vorbeau. Erau şi foarte obosiţi. Cei mai mulţi adormiseră. Dimineaţa, Petroşaniul era la fel cum îl lăsasem înainte de 1989. Inclusiv coteţele de porci supraetajate erau la locul lor. Dar pentru că venise democraţia, primăria începuse să se gândească să le desfiinţeze. De data asta, pe pomi nu mai fusese lipită nicio fotografie îndoliată. Nu mai murise nimeni în ultima vreme în mină.
Unde puteam să le ascult cel mai bine poveştile cu care veniseră de la Bucureşti? La cârciumă. În Casa de Cultură a Sindicatelor, la subsol, „orizontul minus unu” cum îi spuneau localnicii, fusese amenajat un local mai răsărit. Acolo m-am instalat împreună cu Mircea Bujorescu, un prieten jurnalist din Vale.
Mă aşteptam ca la o bere, minerii să-şi dea drumul la gură. Să-mi povestească ce se întâmplase cu ei. De ce veniseră şi, mai ales, de ce provocaseră atâtea distrugeri. Nu din punct de vedere sociologic sau psihosocial, că erau la vremea aia, ca şi acum, destui deştepţi care stătuseră pe sub pat în timpul evenimentelor şi apoi îşi dădeau cu părerea despre ele. Voiam să mă documentez despre oamenii care, într-o împrejurare excepţională, au devenit neoameni.
Mircea m-a dezamăgit, imediat ce am intrat în bodegă: „N-ai să afli nimic”. M-am gândit că există cumva vreo interdicţie de a se vorbi despre mineriadă. Nici vorbă. Altul era motivul. Deocamdată, în local nu erau decât câţiva clienţi. Încă nu se terminase şutul. După 20 de minute, s-a umplut de oameni, de salopete ponosite, de miros de transpiraţie şi de cărbune, care s-a adăugat la cel de rachiu prost, stins cu bere şi mai proastă.
Într-un colţ, era zarvă mare. Cineva făcea cinste cu bere. Îşi vânduse apartamentul că voia să plece din Vale înapoi, acasă, în Moldova. Vânduse este un fel de a spune. De fapt îl dăduse pe o ladă de bere, pe care acum o bea cu foştii colegi, în semn de adio.
Eu chiar nu am aflat nimic la bodegă, deşi am fost numai ochi şi urechi. Ortacii vorbeau numai despre problemele de producţie, despre ingineri nepricepuţi care-i conduceau, despre pilele celor care fentau munca. Despre mină în general. Nimic despre mineriadă. Despre venirea la Bucureşti. Mircea Bujorescu mi-a alinat puţin dezamăgirea: „Lasă, mâine mergem în mină”.
A doua zi am coborât, făcând la intrare acelaşi ritual cu lăsatul ţigărilor şi brichetei şi un scurt instructaj în caz de pericol, cam cum face stewardesa pasagerilor la urcarea în avion. De astă dată nu am mai coborât foarte jos. Cred că la „Orizontul munis unu”, că tot mă obişnuisem cu el cu o seară înainte.
Aici, minerii erau în salopete. Munceau şi vorbeau despre femei. Despre femeile pe care le vedeau la televizor sau prin revistele deocheate care începuseră să apară pe tarabe, despre femeile de la ei de pe la birouri, cine a cui pilă sau amantă este, despre unele femei din oraş care, după Revoluţie, începuseră să nu se mai ferească să practice prostituţia. Nimic despre mineriadă, nici de data asta. Numai despre femei.
La ieşire, Mircea mi-a prins din nou dezamăgirea: „Mă, tu nu ştiai că minerii vorbesc la cârciumă despre mină, iar în mină despre femei?” Nu ştiam. Dar aflasem acum pe pielea mea.
Cuiul şi basmaua neagră din ușa minerului
Cârciumă, nu! Mină, nu! Mai aveam o singură şansă: la un miner acasă. Am mers a doua zi. La intrare am remarcat un cui bătut în tocul uşii, de care atârna o basma mare, de culoare neagră. Gazda ne-a poftit la masă. Atunci am mâncat cea mai bună mâncare de cartofi cu slănină afumată şi tarhon din viaţa mea. „Slănina e de la mine, din porcul de vizavi. Că cu ce-ţi dau ăştia de mâncare la intrare în şut, cazi din picioare. La mină trebuie să mănânci zdravăm, să ai putere.” L-am întrebat dacă a fost la Bucureşti. „Fost, cum nu”! „De ce”? „Păi dacă au dat foc?” Atât!
În 3 zile, asta a fost singura discuţie despre mineriadă pe care am avut-o în Valea Jiului, cu unul dintre participanţi. Atât înţelesese acest om, care mă poftise la el în casă şi-mi pusese din bucatele lui pe masă: că s-a dat foc. La asta se rezuma pentru el ceea ce se petrecuse cu numai trei zile în urmă în Bucureşti. Evenimente care ne puseseră pe harta neagră a lumii şi dăduseră România înapoi cu câteva zeci de ani. Simplu. S-a dat foc. Când am plecat, m-a văzut că mă uit atent şi oarecum intrigat la basmaua neagră, stingheră în cuiul bătut în tocul uşii. „E a muierii. S-o aibă la-ndemână dacă primeşte vorba de mine că am murit”.
Aşadar, viaţa în Valea Jiului se desfăşura sub semnul acestei basmale negre. O prezenţă firească, în cuiul bătut în tocul uşii de la intrare în fiecare casă de miner, amintind mereu despre moarte, aşa cum o icoană prinsă în peretele de la răsărit, aminteşte mereu de Dumnezeu.
Asta am aflat eu atunci, de la un miner care fusese la mineriadă, despre motivul pentru care a venit la Bucureşti.