Mărturisiri din Valea Jiului. De ce au venit minerii la București

Mărturisiri din Valea Jiului. De ce au venit minerii la București

A doua zi am coborât, făcând la intrare acelaşi ritual cu lăsatul ţigărilor şi brichetei şi un scurt instructaj în caz de pericol, cam cum face stewardesa pasagerilor la urcarea în avion. De astă dată nu am mai coborât foarte jos. Cred că la „Orizontul munis unu”, că tot mă obişnuisem cu el cu o seară înainte.

Aici, minerii erau în salopete. Munceau şi vorbeau despre femei. Despre femeile pe care le vedeau la televizor sau prin revistele deocheate care începuseră să apară pe tarabe, despre femeile de la ei de pe la birouri, cine a cui pilă sau amantă este, despre unele femei din oraş care, după Revoluţie, începuseră să nu se mai ferească să practice prostituţia. Nimic despre mineriadă, nici de data asta. Numai despre femei.

La ieşire, Mircea mi-a prins din nou dezamăgirea: „Mă, tu nu ştiai că minerii vorbesc la cârciumă despre mină, iar în mină despre femei?” Nu ştiam. Dar aflasem acum pe pielea mea.

Cuiul şi basmaua neagră din ușa minerului

Cârciumă, nu! Mină, nu! Mai aveam o singură şansă: la un miner acasă. Am mers a doua zi. La intrare am remarcat un cui bătut în tocul uşii, de care atârna o basma mare, de culoare neagră. Gazda ne-a poftit la masă. Atunci am mâncat cea mai bună mâncare de cartofi cu slănină afumată şi tarhon din viaţa mea. „Slănina e de la mine, din porcul de vizavi. Că cu ce-ţi dau ăştia de mâncare la intrare în şut, cazi din picioare. La mină trebuie să mănânci zdravăm, să ai putere.” L-am întrebat dacă a fost la Bucureşti. „Fost, cum nu”! „De ce”? „Păi dacă au dat foc?” Atât!

În 3 zile, asta a fost singura discuţie despre mineriadă pe care am avut-o în Valea Jiului, cu unul dintre participanţi. Atât înţelesese acest om, care mă poftise la el în casă şi-mi pusese din bucatele lui pe masă: că s-a dat foc. La asta se rezuma pentru el ceea ce se petrecuse cu numai trei zile în urmă în Bucureşti. Evenimente care ne puseseră pe harta neagră a lumii şi dăduseră România înapoi cu câteva zeci de ani. Simplu. S-a dat foc. Când am plecat, m-a văzut că mă uit atent şi oarecum intrigat la basmaua neagră, stingheră în cuiul bătut în tocul uşii. „E a muierii. S-o aibă la-ndemână dacă primeşte vorba de mine că am murit”.

Aşadar, viaţa în Valea Jiului se desfăşura sub semnul acestei basmale negre. O prezenţă firească, în cuiul bătut în tocul uşii de la intrare în fiecare casă de miner, amintind mereu despre moarte, aşa cum o icoană prinsă în peretele de la răsărit, aminteşte mereu de Dumnezeu.

Asta am aflat eu atunci, de la un miner care fusese la mineriadă, despre motivul pentru care a venit la Bucureşti.