Demult, mai demult decât demult, când eram copil, trăiam într-o cetate țărănească atârnată pe un vârf de munte, de frica năvălitorilor. În Ajunul Crăciunului, un bătrân zdrențuros cu o cioară neagră pe umăr intră pe poarta cea mare. Vorbea singur și cioara îi răspundea: Crau! Crau!

Nu s-a mirat nimeni. În cetatea noastră cu porțile deschise veneau tot felul de oameni: pelerini, cerșetori, colindători din satele mărunte din vale, negustori de nimicuri. Forfotă! Dacă n-ar fi vorbit cu pasărea aia caraghioasă, nici noi, copiii, nu l-am fi observat. Păpuși, cântăreți și oglinzi mai văzuserăm, dar așa ceva nu.

- Nu e cioară, spuse el cu blândețe. E corb. Și, de multe ori, e mai deștept decât mine.

Atât ne-a trebuit. Aveam în față un om mai prost decât o cioară. Ne tăvăleam de râs, când moșul trânti alta. Șoptind, ca și cum ar fi avut de spus o mare taină, spuse:

- Ce sărbătorește cetatea asta? Se aud cântece, lumea e în mare pregătire… De ce?

- Nu știi, moșule, de Crăciun?

- Crăciun? Cum e Crăciunul?

- Păi, noi colindăm Nașterea Domnului, nu știi nici de colinde?

Mai cunoscuserăm noi păgâni care nu știau nimic despre Nașterea Domnului. Părinții ne spuneau să ne ferim de ei. Deși, la noi în cetate erau mulți nebotezați. Pentru că fuseseră oșteni. Și oștenii nu se botează decât aproape de moarte. Că poate trebuie să mai omoare pe cineva. La nevoie.

- Cum, cum sunt colindele?, ne rugă bătrânul, la fel de misterios.

Ne uitam la el și-l cântăream. „Ăsta nu ne dă nimic, dacă-i cântăm.”  Și așa, degeaba, nu prea făcea. Se trezi unul, mai prostănac, băiatul cizmarului, și începu să cânte. Decât să cânte ăla, mai bine cântăm toți, că moșul era chiar simpatic. Și ne-am pus pe cântat.

Și în timp ce cântam noi așa, chipul bătrânului a început să se schimbe. Dar nu se schimba doar expresia, cum ar fi fost normal, nu. Văzând cu ochii, chipul bătrânului întinerea. Pe rând, am uitat cântecul și am amuțit. S-a făcut tăcere. Parcă surziserăm. Zgomotele plăcute din piața mare se pierduseră ca-n fum.

- Ești stupid!, se auzi o voce gâjâită. Stupid! Stupid!

Vorbea cioara.

Când ne-am amintit că ne putem mișca, am privit atent chipul moșului - era bătrân.

Cum treaba asta nu ne-a prea plăcut, am rupt-o la fugă care încotro. Din pruncie auziserăm poveștile despre vrăjitori care vin, farmecă și fură copii nevinovați. Numai Luca, băiatul cizmarului, a rămas ca prostu' cu gura căscată. Nouă ne zbârnâiau picioarele care încotro. Dar ne-am ascuns strategic.  Voiam să prindem totuși momentul în care Luca avea să fie vrăjit și furat.

- Ți-am zis că e mai deștept decât mine! (Era clar că bătrânul începuse să-l vrăjească.) E un corb vorbitor. Îl cheamă Epaminonda Rex și e urmașul unei familii de corbi care demult, demult și departe, foarte departe, a condus un regat.

- Vedeam bine că bietul copil nu înțelegea nimic. Dar stătea fericit, fermecat de vorbele moșului.

- Vrei să-ți povestesc despre el?

Gata. Luca era vrăjit. Apoi, vrăjit cum era, l-a luat de mână pe bătrân îndreptându-se spre casă.

Lume! Lume! Veste de poveste! Ce colinde? Am tăiat-o subit strigând tuturor despre vrăjitor. Pe Luca îl înhățase deja, noi nu ne-am lăsat. Cu lux de amănunte: cum cioara a cântat un cântec amețitor cu care ne-a ademenit, cum vrăjitorul a făcut semne pe noi, cum Luca a uitat să vorbească, cum fața vrăjitorului s-a făcut de drac, cum ochii lui roșii ne-au ars hainele și pielea, cum cioara vorbea în toate limbile pământului și face fiecăruia o gaură în creștet cu ciocul ei și în gaură pune un ou de cioară. Iar noi ne vom transforma în ciori până la primăvară și… evident, cetatea va rămâne fără copii, așa cum știam noi din alte vechi povești.  

Adulții, oameni cu cap, nu s-au repezit. Au făcut planuri: în primul rând vrăjitorul să fie supravegheat de la distanță. Noi, copiii, curajoși, ne-am luat această sarcină. Unii dintre părinți adunau lemne mari să facă focul în piața centrală. Să prăjească vrăjitorul. Alții au căutat la preoții și vracii cetății cuvinte puternice cu care să se apere de vrăjile pe care le-ar fi putut arunca chiar asupra lor, dacă și-ar fi pierdut mințile și ei, ca bietul Luca. Alții au venit cu ideea că vrăjitorul ar trebui judecat după lege. Așa era modern. Prin urmare, s-au pus pe ceartă, când au ajuns la ocări noi ne-am cam cărat. Eram prea curioși să vedem ce se întâmplă de-adevăratelea cu vrăjitorul, așa că i-am lăsat în patima lor. Doar ne duceam la datorie. Și mama, la plecare: „Vezi să nu-ți rupi iar hainele, că o să umbli în fundul gol, să știi,” adică eu mă duc la luptă și ea.

Deși nu prea era nimeni pe străzi, noi ne-am ascuns în niște coșuri mari de nuiele pe care un negustor le lăsase la uscat. Era mai palpitant. Coșurile au înconjurat casa.

În cetatea noastră, toate casele erau strâns lipite între ele. Orice zvon de năvălire închidea porțile cele mari, iar înăuntru trebuia să supraviețuiască mulți oameni, timp îndelungat. Căsuța cizmarului, tatăl lui Luca, era construită chiar în zidul înalt ce împrejmuia cetatea. Partea din spate a acoperișului țuguiat era așezată chiar pe zidul cetății, și avea un ochi de geam prin care, dincolo de pădurea străveche de brazi, se putea vedea depărtarea. Vârfurile brazilor ajungeau chiar lângă ziduri. Luca zicea că peste câmpuri, e marea. Dar nici el, nici noi, nu văzuserăm vreodată marea. De altfel, cred că nici nu există. Prea e imposibil.

Cizmarul nu era chiar ultimul om. O scotea la capăt adunând pic cu pic. Râdea singur în barbă, imaginându-și probabil ce față avea să facă nevastă-sa. Ea era creștină. El nu era creștin, dar toți copiii îl iubeau. Era așa de bun, că până și turturelele sălbatice veneau și i se așezau cuminți pe umăr, vara când lucra singur afară. Iar el vorbea cu ele.

Nu e ușor, prin urmare, să supraveghezi o astfel de căsuță. Ne-am organizat în două echipe. Prima echipă, din care făceam parte și eu, s-a urcat pe acoperișul ascuțit, direct la horn, ca să audă ce se vorbește în casă. O mai făcuserăm, aveam experiență. Noi eram deci Sunetul. Cealaltă echipă s-a pus la pândă sub cele două ferestre mititele ale parterului, ei erau Vizualul. De la horn până la ferestre, am format un șir de transmisiune din om în om. Ne puteam auzi șoptind. Eram desăvârșiți. Până să facem planul, până să ne ancorăm sus, am pierdut începutul. Primele relatări au fost doar vizuale. Noi, cei cu sunetul nu ajunseserăm la horn.

„Taică-su râde… râde… râde…  Se așază toți la masă… masă… masă… Cioara dă din aripi… Mama lui Luca scapă sticla de vin pe care o aduce la masă…  Leșină… Taică-su prinde din zbor sticla de vin… Cioara mănâncă din farfuria ei…”

„Se aude. Se aude… se aude…” transmisia a ajuns până jos:

Sunetul: Bună mâncărica…

Vizualul: Cine zice? Cine zice?

Sunetul: Cioara zice.

Vizualul: Iar leșină maică-sa…. Maică-sa….

Sunetul: Familia Epaminonda e foarte veche… zice cioara.

Vizualul: Oamenii o cară pe maică-sa sus, iar cioara se plimbă țanțoșă pe masă.

Sunetul : E sensibilă, spune cioara. Femeile înțeleg mai greu. Noi am condus un regat. Cu dibăcie. Și inteligență. Unii oameni sunt stupizi. Cizmare, nu mai bea. E dăunător sănătății.

Vizualul: Cizmarul râde și cade de pe scaun.

Sunetul: Ai băut patru pahare de vin! (Cioara) -De unde știi? (Luca) -Am numărat (Cioara) - Eu nu știu să număr (Luca) - Dacă vrei, te învăț (Cioara)

Vizualul: Cine să-l învețe?

Sunetul: Cioara, mă, cioara!

Dar vai! Într-o clipă fatidică, impecabila legătură dintre sunet și vizual s-a stricat.

Tontălăul de Claudiu a înghețat și s-a dus ca un bolovan peste ceilalți. De atâta concentrare, nu și-a dat seama că era înțepenit. Așa că au luat-o la vale unul peste altul, încercând din toate puterile să nu sufle. Cei din casă au auzit zgomote nefirești și au ieșit speriați afară. Cu cioară cu tot.

În întuneric, împrejurul lor, trupuri de draci cădeau din cer. Cât era cizmarul de păgân, își aminti subit poveștile despre diavoli, pe care toată lumea, dar absolut toată lumea le știa mai dihai decât cele despre îngeri.  Zbuf! Au! Tronc! Cu un scrâșnet prelung, streașina casei pe care se scălămbăiau ființele groazei a căzut peste ei. Corbul se retrase grăbit în casă, trăgându-l pe Luca de pantaloni. Bătrânul prinse în brațe un ultim detectiv înghețat, zdrelit tot. Ăla țipă și o luă sănătoasa. Eu am rămas cu hornul în brațe, strigând din toate puterile, dar din nefericire fără glas. Ceilalți, zdrobiți, cu hainele sfâșiate, ologiți de cădere sau de frig, fugeau schelălăind în întuneric.

Prin horn auzeam cum moșul îi povestește cizmarului despre noi. Groaznic! Știa că l-am urmărit. Știa că suntem pe acoperiș. Dacă n-ar fi fost vrăjitor, n-ar fi știut.

- Nevastă-mea crede în draci, îți închipui?, încercă cizmarul s-o dreagă.

- Și tu?

- Eu nu cred. Dar nici în Dumnezeul ei.  

- Tu în ce crezi?

- Eu... cred în… viață și în frumusețe desăvârșită. Cum poți să crezi că Dumnezeu a venit pe lume în trupul unui copil născut dintr-o fecioară? Îmi zgârie mintea. Ce, Dumnezeu e așa redus?

- Vrei să spui umil, smerit?

- Da, cam așa.

- Tu Îl vezi înfricoșător? Îl vezi tunând și fulgerând?

- Nu despre asta e vorba, nu despre oameni și despre părerile lor vorbeam noi, ci despre fire.

Auzeam cum bătrânul chicotește.

- Știam eu că nu ești un om obișnuit! Firea Lui, de Dumnezeu și om, te tulbură pe tine!?

- Firea… da… hai să-ți arăt un loc de rugăciune.

Cizmarul l-a adus pe bătrân în fața ochiului de geam, acoperit de o pleoapă de șindrilă, de la care se vedea peste ziduri depărtarea, adică marea lui Luca. Lumina lunii albăstre parcă unea cerul cu pământul. Firul unei ape ca de argint se ondula aproape de stele. Vârfurile brazilor sclipeau în lună acoperiți de un praf strălucitor.   

- Așa e Dumnezeu pentru tine?

Cizmarul lăsă capul în piept.

- Așa e firea. E desăvârșită. Acolo, cerul. Aici, muntele. Brazii sunt brazi și stelele stele. Brazii nu fac stele. Pe râu nu curge argint. În bradul ăsta nu cresc nici mere, nici nuci, nici pere. Fiecare e cu firea lui. Nici a mea, și nici a ta, și nici a Lui nu se poate schimba.

- De când te gândești la asta?, se miră bătrânul.

- Dintotdeauna.

- Dintotdeauna aștepți să se schimbe firea?

- Nu, n-ai înțeles, răspunse cizmarul duios. Firea e una, e dată. Nu poate exista om și Dumnezeu într-o fire.

- Ai crede doar dacă brazii ar face mere și nuci, nu?, întrebă șăgalnic bătrânul, dacă brazii și apele și-ar schimba firea, nu?

- Ha, ha, ha! râse cizmarul. Vezi, despre asta e vorba. Da, atunci aș crede.

- Pentru că evident, brazii nu fac nuci și mere.

- Brazii fac numai conuri, spuse trist cizmarul, așa e firea lor.

De pe hornul meu, vedeam cum prietenii mei ajunseseră la Casa Sfatului, unde părinții încă dezbăteau planurile de atac. În piața mare era pregătit rugul.

Copiii s-au pus pe urlat:

- Toți din casă sunt gata vrăjiți! Veniți să vedeți!

- Ne-au prins, au vrut să ne vrăjească dar eu, adică noi ne-am zbătut și am fugit.

- Ne-am luptat cu ultimele noastre puteri.

- Ne-am bătut, i-am bătut, vedeți cum arătăm!

- Vorbeau în formule magice, spuneau incantații rele.

- Noi ne-am astupat urechile, sunt amețit, mă doare capul.

- Ne-au zdrențuit hainele, le-au stricat, suntem ferfeniță.

Asta era cea mai cruntă. Hainele se moșteneau de la frații mai mari din generație în generație. Motiv de mare răscoală, mamele au pus primele mâinile pe arme.

Deodată, tăcere.

Doi copii erau de negăsit. Fuseseră primii la serviciul sunet, adică erau cei de lângă horn. Un Ion și un Vasile lipseau la apel.

Când au ajuns, înarmați până-n dinți, în casa cizmarului era întuneric. Au înconjurat-o.  

Întro clipă, toată familia cizmarului a aflat cum e cu năvălitorii. Concetățenii mei au zguduit biata căsuță, căutând până și-n cutiile de cuie!    

Nici urmă de vrăjitor. Nici de cioară. Dar nici de copii. Cizmarul tot repeta cum îl lăsase pe bătrân să se odihnească în bucătăria de la parter. Rămăsese să plece de dimineață. Nu știa nimic despre copiii pierduți. Luca și maică-sa plângeau. Ce să faci? Ce să mai faci? Abia acum, când dimineața scrâșnea înghețată, au început să vadă adevărata față a tragediei. Până acum, avuseseră cu cine se război, avuseseră un dușman. Planurile pentru rugul aprins le luaseră mințile. Cei mai mulți, albaștri de îngrijorare și de frig, au plecat cu o speranță degerată ca și dimineața aceea să răscolească toate cotloanele cetății.

Când s-a mai lăsat liniștea, un glas gâjâit și sfeclit s-a auzit din vatra căminului. Eram eu. Vasile.  Dar bieții oameni au crezut că aud duh. Că doar se uitaseră în sus, pe horn, de o mie de ori.

- Vasi… Sunt Vasile… pe acoperișșșș….

În sfârșit, m-au văzut. Eram în dosul hornului.  N-am dus-o chiar rău. Am stat cu o sobă caldă în brațe, toată noaptea. Dar nu mai aveam glas. Strigasem fără încetare, dar hărmălaia generală mă acoperise. Un vuiet de bucurie a străbătut cetatea. Cei mai voinici s-au urcat pe acoperiș, s-au rănit în șindrila ascuțită, fericiți să mă salveze.

Dar au rămas împietriți ca niște statui, uitându-se aiurea peste zidul cetății.

Deodată, de nicăieri, un stol de păsări s-a ridicat dintre brazi, înconjurându-i.

Nimic. Salvatorii au rămas nemișcați. Cei de jos au început să țipe:

- Sunt vrăjiți, sunt vrăjiți! Vrăjitorul e pe acoperiș, o să ne înghețe pe toți. Fugiiiiți

Salvatorii mei, transformați în stană de piatră, tot nu respirau.

Eu m-am desprins de horn și am alunecat pe șindrila rugoasă. Nu mă gândeam decât la hainele mele date pe răzătoare, pentru că nu puteam înțelege imaginea pe care o prinsesem cu coada ochiului. M-am oprit o clipă la fereastra pe care cizmarul o numise „locul lui de rugăciune”. Râdea ghiduș în barbă, ca de obicei, dar avea ochii plini de lacrimi:

- Firea… firea… se schimbă. Cu adevărat firea se poate schimba, murmura el fără să mă vadă. Se poate! E adevărat!

M-am prins de marginea ferestrei, cu ultimele puteri. Într-o clipă, o mână puternică m-a prins de guler. Era cizmarul. Cu mare greutate a ieșit și el pe ochiul de geam și m-a luat în brațe. Chipul lui era altul, ca de înger. M-am uitat și eu, spre locul în care privea el. Peste zidul cetății, am văzut un brad căruia nu i se vedea trunchiul, înalt de vreo patruzeci de metri, albit din loc în loc de urme de zăpadă veche. În toate ramurile lui creșteau mere roșii și nuci cu coaja gălbuie, strălucind în lumina dimineții. Și nu era totul. În vârful bradului, într-un culcuș din crengi groase, ședea Ion cel pierdut. Dormea.

Un fir de vânt a prins să cânte dulce între olane, iar brazii i-au răspuns clincănind.

Întâi a fost un murmur, apoi un vaiet și pe urmă, țipete ca de bătălie. Toată cetatea era pe acoperișuri. Doar o minune a făcut ca nimeni să nu-și rupă gâtul.

VEDEAM UN BRAD CARE FĂCEA MERE ROȘII ȘI NUCI AURII.

S-au chinuit mult până au ajuns sus, în vârful bradului, la băiatul care dormea în culcușul de crengi. Unii au urcat de pe zid, alții de pe coasta muntelui.

În brad era cald ca-ntr-o toamnă amânată. Pe Ion l-au ancorat de sus, de pe zid.

Cizmarul l-a primit primul în brațe.

- Mi-a spus să-ți spun așa: „Nu calea e imposibilă; imposibilul e calea”.

- Cine ți-a spus?, întrebă cineva.

- Epaminonda. Toată noaptea mi-a spus povești. A fost o noapte de vis.

- Epaminonda e corbul, spuse cizmarul.

- Era să uit, continuă fericit Ion. Mi-a lăsat o scrisoare. Zicea că e pentru toți. Dar eu nu știu să citesc.

Cizmarul apucă tremurând hârtia netedă, elegantă, acoperită de un scris caligrafiat cu înflorituri:

„Bucurați-vă!

Vestea minunată din Bethleem era la voi. Duceți-o mai departe!

Dacă la voi, chiar și un păgân deschide ușa unui străin, atunci creștinii cu atât mai mult.

Darul meu, pentru inima voastră bună, este”.

- Are și o semnătură, oftă cizmarul printre lacrimi.

„Un MOȘ de CRĂCIUN”

Oamenii n-au îndrăznit să mănânce darurile bradului. Dar în aceeași zi, a început să cadă din cer zăpadă grea, ce-a acoperit pe loc ramurile încărcate de fructe.  Atunci, au decis să taie cu grijă crengile ce amenințau să se rupă. Au fost atât de multe, încât au ajuns în fiecare casă. Au pus ramurile în apă și apoi în ghivece grase. Toată iarna brăduții au făcut fructe zemoase. Apoi au rămas ce erau. Brazi. Cu firea schimbată. Acum, aud că urmașii lor au plecat în toată lumea și au ajuns în casele tuturor. Dacă e așa, să le spuneți povestea lor. Își vor aminti.