A apărut la Editura Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului o nouă publicație: Martyria. Revistă de teologie și spiritualitate ortodoxă.

„Termenul de martyria (...) în Noul Testament este folosit în sensul de mărturisire, mărturie, declarație, certificare a adevărului, sinonim cu latinescul testimonium, -ii, martirul fiind cel care Îl mărturisea pe Hristos Domnul și depunea garanție a adevărului învățăturii prin sângele său, prin viața sa”, notează ÎPS Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, în Argumentul din deschiderea publicației.

Rezonanțele arhaice nu trebuie să ne inducă în eroare: nu (doar) despre trecut va fi vorba în noua revistă, ci și despre prezentul fierbinte. „Revista Martyria încearcă să sublinieze (...) că mărturisirea dreptei credințe și în zilele noastre este o formă de martiraj”, explică ierarhul opțiunea pentru acest titlu incitant.

Tipărită în condiții grafice excepționale, tânăra publicație este gândită și realizată de un colegiu de redacție din care fac parte „nume grele”: Dan Berindei, Bogdan Tătaru-Cazaban, Dan Ciachir, Nae Georgescu, Octavian Gordon, Mihaela Palade sau Ioan Scurtu.

Cât de creștin a fost Eminescu?

Din sumarul primului număr, aș remarca eseul Despre Dumnezeu în scrierile eminesciene al reputatului orientalist George Anca. Acesta își deschide demersul cu un fragment dintr-un articol al poetului, din Timpul (12 aprilie 1881). Aceste câteva rânduri ar trebui recitite iar și iar de cei care se tot întreabă cât de creștin a fost Eminescu:

„Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se crește omenirea. Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrate și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a blândului Nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru El, ci pentru binele și mântuirea altora. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrate a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a Antichității. Nu nepăsare, nu dispreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima mielului simțitor și, în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima lui și i-au încheiat viața pământească cerând de la tatăl Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrififca pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane.”

Ortodoxie la xerox

La rândul său, Dan Ciachir publică o încântătoare evocare a unor clipe petrecute acum trei decenii și jumătate la mânăstirea vâlceană Dintr-un lemn. Scriitorul, care se afla pe atunci la începuturile lecturilor sale teologice sistematice, povestește cum, rugând-o pe stareță să-i trimită ceva de citit, a putut lua cunoștință cu primele mostre de samizdat bisericesc (în limba rusă, samizdat înseamnă „editat de mine”). În perioada comunistă de cenzură crâncenă, aceste scrieri ilegale, pentru care se risca pușcăria sau, în orice caz, compromiterea carierei, au constituit una dintre cele mai tenace forme de rezistență prin cultură.

Scrie Dan Ciachir: «Samizdatul bisericesc, sau mai bine zis călugăresc, așa cum aveam să constat, era variat și bogat. Se copiau și se multiplicau, inițial la mașina de scris, apoi la copiatoare „xerox”, atât texte din Sfinții Părinți, cât și cărți semnat de teologi contemporani: în 1896 am văzut la Mânăstirea Sinaia o versiune românească a lucrării lui Pavel Evdokimov Femeia și mântuirea lumii. (...)

Regimul comunist evita deliberat tipărirea la Editura Patriarhiei sau sub egida centrelor eparhiale, care aveau dreptul la un mic număr de titluri, a cărților de edificare și trăire duhovnicească. Fusese publicat  însă un Pateric românesc, care a trezit murmure între monahi și călugărițe, întrucât în paginile sale erau cuprinse și persoane în viață, pe când Patericul clasic, zis și „egiptean”, nu mai fusese reeditat din 1930, când Gheorghe Racoveanu îl imprimase la Râmnicu Vâlcea, în versiunea din anul 1828 a mitropolitului Grigorie IV Dascălul – așezat astăzi între sfinți -, într-o superbă limbă românească. M-a uimit de la prima lectură expresivitatea stilistică (un singur exemplu: dracii sunt numiți acolo boierii întunericului). În 1984 mi-am procurat Patericul, în copie trasă la xerox, legată, cu suma de patru sute de lei, destul de mare pentru o carte. Tot în copie circulau în mânăstirile noastre alte cărți de căpătâi ale călugărilor pravoslavnici: Lavsaiconul și Limonariul.»

De remarcat, în același prim număr al revistei Martyria apare o interesantă dramatizare a lui Alex Ștefan după unele scene din Pateric.

Lumina din Hristos și întunericul cel mai din afară

Am să închei consemnând excepționalul studiu al ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei: Misiunea Bisericii din perspectiva cuvintelor Sfântului Apostol Pavel „noi avem mintea lui Hristos”, din care voi reproduce câteva rânduri splendide:

«Lumina pe care o văd sfinții nu este o manifestare a strălucirii inițiale a intelectului, ci o lumină harică dumnezeiască. Deci, în momentele de rugăciune pură, intelectul se vede pe sine însuși și se vede întrucât a devenit luminos; dar această lumină care-i îngăduie să se vadă, să-și vadă „starea”, este chiar lumina dumnezeiască. Dumnezeu Însuși, căci, așa cum zice Evagrie,  reluând formula ioaneică: „Dumnezeu e lumină în esența Lui”. Nu e chiar Dumnezeu Însuși, în esența Lui, cel pe care Îl vede, ci precum bătrânii Israelului, „locul lui Dumnezeu”, altfel spus, intelectul se vede pe sine însuși înveșmântat în lumină dumnezeiască.»

Intelectualii noștri atât de plini de mofturi seculare ar face bine să bage de seamă că Biserica nu știe să ridice doar lăcașe de cult, aziluri de bătrâni sau așezăminte culturale din piatră și lemn; Biserica știe să înalțe și edificii spirituale. Martyria este unul dintre acestea. În Argumentul său, ÎPS Varsanufie nota: „Revista de teologie și spiritualitate a Arhiepiscopului Râmnicului se vrea a fi o mărturie în societatea secularizată de astăzi, că actul de cultură trebuie să fie un act de mărturisire a dreptei credințe, pentru că, fără a-L mărturisi pe Hristos ca singur Adevăr, cultura este trunchiată, că nu se poate face cultură stând departe de Biserica lui Hristos, întrucât în afara lui Hristos ești gol.”