FRAGMENTE EXCLUSIV. EVZ vă prezintă exclusiv fragmente din biografia lui Marquez, ”A Life”, de Gerald Martin, care va apărea luna viitoare la Editura Litera Internaţional.
Fragmentele redau diferite întâmplări din viaţa scriitorului, printre care şi o experienţă sexuală toridă, cu o voluptuoasă tânără negresă pe care o va numi “Nigromanta” (nume pe care îl va da unei alte negrese, la fel de senzuale, în penultimul capitol din “Un veac de singurătate”) şi care era măritată cu un poliţist.
“Este cel mai important titlu al editurii Litera Internaţional din acest an: este cu siguranţă unul dintre cele mai importante titluri ale editurii noastre în anul 2009, în special pentru că marchează lansarea unei serii noi de biografii, dar şi datorită valorii şi notorietăţii autorului; în plus, este prima biografie care apare în lume, aprobată de autor”, spun reprezentanţii editurii.
“Gabriel García Márquez, născut în Columbia, în 1927, este cel mai cunoscut scriitor apărut în “Lumea a Treia” şi cel mai cunoscut exponent al unui stil literar, “realismul magic”, ce s-a dovedit uimitor de productiv în alte ţări în curs de dezvoltare şi printre romancierii care scriu despre ele – precum Salman Rushdie, pentru a cita doar unul dintre cele mai cunoscute exemple.
García Márquez este, probabil, cel mai admirat şi mai reprezentativ romancier latino-american al tuturor timpurilor în interiorul Americii Latine înseşi; chiar şi în “Prima Lume”, cea a Europei şi a Statelor Unite, într-o epocă în care cu greu mai găseşti mari scriitori care să se bucure de recunoaştere universală, reputaţia sa de-a lungul ultimelor patru decenii rămâne fără egal.
Are şapte case aflate în cinci ţări diferite
García Márquez este acum un om foarte bogat, cu şapte case aflate în diverse locuri spectaculoase din cinci ţări diferite. În ultimele decenii a ajuns în poziţia de a cere (sau, cel mai frecvent, de a refuza) 50.000$ pentru un interviu de o jumătate de oră. A reuşit să-şi plaseze articolele la aproape orice ziar din lume şi să primească sume uriaşe pentru ele. Asemenea celor ale lui Shakespeare, titlurile cărţilor sale reverberează misterios, aproape spectral, în titlurile jurnalelor de pe tot mapamondul (“o sută de ore de singurătate”, “cronica unei catastrofe anunţate”, “toamna dictatorului”, “dragoste în vremea banilor”).
Prima iubire a tatălui: o învăţătoare
Întâmplarea a făcut ca prima învăţatoare a lui Gabito, Rosa Elena Fergusson, să fi fost şi prima iubire a tatălui său în Aracataca ( cel puţin aşa susţinea Gabriel Eligio), şi poate că-i mai bine că Gabito n-a ştiut acest lucru. Se zice că Rosa Elena, născută în Riohacha, ar fi fost urmaşa primului consul britanic al acelui oraş şi că era înrudită cu colonelul William Fergusson, unul dintre ofiţerii lui Bolívar.
Studiase la Colegiul de Institutori din Santa Marta şi apoi îşi urmase familia la Aracataca. Acolo, tatăl şi bunicul ei au lucrat pentru UFC, una dintre rudele ei a devenit primar, şi tot acolo, în 1933, s-a deschis şcoala Montessori. Şcoala s-a închis, însă, din motive administrative, iar Gabito a fost nevoit să repete clasa întâi, aşa că nu a învăţat să scrie şi să citească până la opt ani, în 1935.
Era foarte, foarte timid
Rosa Elena, o fiinţă graţioasă, gingaşă şi atrăgătoare, a fost încoronată de două ori regina carnavalului din Aracataca. Era îndrăgostită de poezia Secolului de Aur spaniol, care va constitui una dintre pasiunile de-o viaţă ale precocelui său elev. Ea a fost prima lui iubire din copilărie – era încântat şi stânjenit în acelaşi timp să se afle în apropierea ei - şi l-a încurajat să aprecieze limba şi versurile.
Şaizeci de ani mai târziu, Rosa Elena păstra o amintire extrem de vie a faimosului sau elev: “Gabito era ca o păpuşă, cu părul de culoarea zahărului ars şi pielea dalbă şi trandafirie, o culoare ciudată pentru Aracataca; întotdeauna spălat şi pieptănat cu mare grijă.” În ceea ce-l priveşte, García Márquez a spus că Miss Fergusson “a sădit în mine plăcerea de a merge la şcoală doar pentru a o vedea”. Când îl cuprindea cu braţul pentru a-i ghida mâna la scris, era brusc potopit de nişte “senzaţii ciudate” inexplicabile.
Miss Fergusson îşi aminteşte: “Era tăcut, nu vorbea mai deloc, era foarte, foarte timid. Colegii lui îl respectau pentru sârguinţa, curăţenia şi inteligenţa sa, dar sportul nu i-a plăcut niciodată. Era extrem de mândru de faptul că reuşea să fie primul care să ducă la îndeplinire o sarcină.” De la ea a deprins Gabito două dintre cele mai importante obişnuinţe de lucru ale sale, ce vor deveni obsesii de-o viaţă, punctualitatea şi redactarea unor pagini fără greşeli.
Sex cu Nigromanta
În timpul acestei vacanţe García Márquez a avut o altă experienţă sexuală toridă, de data aceasta cu o voluptuoasă tânără negresă pe care o numeşte “Nigromanta” (nume pe care îl va da unei alte negrese, la fel de senzuale, în penultimul capitol din “Un veac de singurătate”) şi care era măritată cu un poliţist. Luis Enrique a istorisit deja o parte a poveştii: “Într-o bună zi, la miezul nopţii, Gabito a întâlnit un poliţist pe podul Alvarez, din Sucre.
Poliţistul se ducea acasă la nevasta lui, iar Gabito se întorcea de-acolo. După ce s-au salutat, poliţistul s-a interesat de sănătatea familiei lui Gabito, iar Gabito de cea a soţiei acestuia. Şi dacă asta e o poveste pe care chiar şi mama o mai spune uneori, vă puteţi imagina poveştile pe care le ştie, dar nu le spune. Şi nici pe aceasta n-o spune în întregime, pentru că sfârşitul este că poliţistul i-a cerut lui Gabito un foc, iar când acesta s-a apropiat, poliţistul s-a strâmbat şi i-a zis, ‘Drace, Gabito, trebuie să fi fost la “La Hora” pentru că miroşi a curvă ceva de groază.”
Câteva săptămâni mai târziu – potrivit versiunii lui García Márquez – poliţistul l-a prins în pat cu nevasta sa (din nefericire, adormise) şi l-a ameninţat cu o rundă de ruletă rusească, în care el, Gabito, ar fi trebuit să fie unicul jucător. Omul legii s-a înduplecat nu doar pentru că avea aceleaşi convingeri politice cu tatăl lui García Márquez, ci şi pentru că îşi amintea cu recunoştinţă de o ocazie recentă în care Gabriel Eligio îl vindecase de o blenoragie pe care niciun alt doctor nu reuşise s-o trateze.
…
40-50 de ţigări pe zi
În februarie 1945, trebuie să se fi întors la şcoală cu sentimente împărţite. Ajunsese să fumeze până la patruzeci-cincizeci de ţigări pe zi, un obicei pe care şi-l va păstra în următoarele trei decenii. În timpul orelor, va găsi mereu motive pentru a se refugia la toaletă, iar pauzele erau aşteptate cu nerăbdare. Se comporta, pe de-o parte, ca un rebel dezamăgit de sistem, iar pe de alta, ca un soi de poète maudit pe care niciun fel de sistem nu-l va satisface vreodată. A început să se arate plictisit de toate cursurile în afara celui de literatură, părându-i-se aproape de nesuportat să fie obligat să înveţe pentru materii care nu-l interesau. S-a arătat întotdeauna uimit de succesele sale şcolare, suspectând că profesorii l-au notat mai degrabă pentru presupusa sa inteligenţă, decât pentru realizările sale concrete. …
Dans în stradă Uneori, García Márquez şi prietenii săi costeño organizau petreceri sâmbătă seara. Apoi, duminică dimineaţă la ora nouă, tinerii costeños mergeau în grup până la intersecţia dintre bulevardul Şapte şi strada Paisprezece, unde se afla sediul staţiei de radio care difuza “Ora Costeño” şi se-apucau să danseze în stradă, în faţa acestuia.
García Márquez era de-acum un mândru reprezentant al culturii sale, ce-şi suplinea lipsa de mijloace printr-o îmbrăcăminte chiar mai ţipătoare decât cea pe care începuse să o poarte la colegiul San José. Era cea dintâi epocă de glorie a muzicii “latino”, pe care García Márquez a trăit-o din perspectiva cunoscătorului aflat în mijlocul evenimentelor.
…
La o săptămână şi ceva după dezastruoasele evenimente de pe 9 aprilie, Gabriel García Márquez, fratele său Luis Enrique şi tânărul agitator cubanez Fidel Castro părăseau Bogotá la bordul a trei avioane diferite, îndreptându-se către destinele lor istorice distincte.
Columbia, un clişeu istoric Cât priveşte Columbia, a devenit un clişeu istoric, ceea ce nu îl face mai puţin adevărat, că moartea lui Gaitán şi perioada Bogotazo care i-a urmat au împărţit istoria din secolul douăzeci a naţiunii în două. Ceea ce ar fi reuşit, sau nu, Gaitán să realizeze ţine de domeniul speculaţiei. De-atunci, niciun politician n-a mai reuşit să înflăcăreze masele cum o făcuse el, iar Columbia s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de rezolvarea problemelor sale politice reale cu fiecare an care a trecut de la moartea lui.
Criza ce a urmat morţii sale a fost cea care a dat naştere mişcărilor de gherilă ce continuă să compromită viaţa politică a ţării chiar şi în ziua de astăzi. Dacă se poate spune că Războiul de O Mie de Zile le-a demonstrat claselor dominante că trebuie să se unească împotriva ţărănimii, într-o manieră similară, revolta Bogotazo le-a făcut conştiente de pericolul reprezentat de proletariatul urban. Şi cu toate acestea, zonele rurale vor fi cele care vor cunoaşte cele mai brutale persecuţii, declanşând unul dintre cele mai sălbatice şi mai costisitoare războaie civile din lume, care va dura douăzeci şi cinci de ani: La Violencia.
Conştiinţă politică matură
În ceea ce-l priveşte pe Márquez, n-am greşi dacă am spune că pentru el, spre deosebire de majoritatea celor prinşi în mijlocul evenimentelor, Bogotazo a fost unul dintre cele mai norocoase lucruri care i se putea întâmpla vreodată. I-a întrerupt studiile juridice la cea mai prestigioasă universitate din ţară, oferind unui tânăr care nu căuta decât un pretext în plus pentru a-şi abandona instrucţia imboldul de care avea nevoie şi un motiv imbatabil pentru a părăsi un loc pe care-l ura şi a se reîntoarce pe coasta multiubită a Atlanticului, nu înainte, însă, de a fi căpătat o familiaritate cu capitala ce se va dovedi esenţială în conturarea unei conştiinţe naţionale mai largi.
Niciodată nu va mai lua prea în serios cele două partide de la putere. Deşi îşi dezvoltase foarte lent o conştiinţă politică matură, García Márquez învăţase acum nişte lecţii importante despre natura ţării sale; cum îşi pierduse, sau îşi lăsase în urmă majoritatea posesiunilor materiale, aceste noi lecţii erau, poate, cele mai importante lucruri pe care tânărul le lua cu sine în avionul către Barranquilla şi Cartagena.
…
Familie ruinată
Chiar în momentul în care începuse să se obişnuiască cu noua sa viaţă, Márquez a primit o vizită neaşteptată. La vremea prânzului, în ziua de sâmbătă, 18 februarie, în ajunul carnavalului, mama sa, Luisa Santiaga, care venise cu vaporul de la Sucre, l-a găsit în librăria Mundo. Prietenii săi fuseseră suficient de discreţi încât să n-o îndrume către “Zgârie-nori”. Acesta este momentul ales de García Márquez pentru a-şi începe naraţiunea autobiografică din “A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”: Familia ajunsese din nou la fundul sacului, iar Luisa Santiaga se îndrepta spre Aracataca pentru a începe demersurile necesare vânzării casei tatălui ei.
Călătoria pe care mama şi fiul aveau s-o facă împreună era exact aceeaşi pe care Luisa o făcuse de una singură cu cincisprezece ani înainte, când se întorsese la Aracataca pentru a întâlni un băieţel pe care-l părăsise cu câţiva ani în urmă şi care o uitase. Acum, revenise din nou, cu doar câteva săptămâni înainte de cea de-a douăzeci şi treia aniversare a lui Gabito.
A trăi pentru a-ţi povesti viaţa
După ce-a pus punct articolului ce trebuia să apară în ziua următoare, s-a îmbarcat împreună cu Luisa pe şalupa cu motor de la ora şapte, pentru a traversa marea mlaştină către Ciénaga, o călătorie evocată într-o manieră de neuitat în memorii. De la Ciénaga la Aracataca au luat acelaşi tren galben care îi purtase între cele două oraşe cu atâţia ani în urmă. Odată ajunşi în Aracataca, au străbătut străzile pustii la adăpostul coroanelor umbroase ale nucilor.
García Márquez consideră această vizită ca fiind cea mai importantă experienţă a întregii sale vieţi, atribuindu-i confirmarea definitivă a vocaţiei sale literare şi statutul de catalizator a ceea ce el consideră a fi prima sa scriere serioasă, romanul “Vijelia”. Acesta este şi motivul pentru care “A trăi pentru a-ţi povesti viaţa” debutează cu acest episod şi nu cu momentul naşterii sale, fiind, fără nicio îndoială, un tur de forţă narativ ce dă viaţă întregului volum de memorii.
…
CITIŢI ŞI:
Viaţa lui Marquez în limba română