Editura Evenimentul si Capital

Mariana Oprea, una dintre supraviețuitoarele tragediei de la „Colectiv”, are nevoie de 90.000 de euro pentru a reînvăța să fie un om normal. „Mi-aş dori să am o proteză bionică pentru mâna stângă, la care nu mai am niciun deget”

Mariana Oprea, alintată Te Dy de prieteni, într-o fotografie care-i „trădează” delicatețea și fragilitatea. Bineînțeles, instantaneul foto a fost realizat înainte ca incendiul de la „Colectiv” să-i schimbe definitv viața
Autor: | | 10 Comentarii | 29782 Vizualizari

S-au scurs mai bine de cinci luni de la incendiul mortal din clubul Colectiv. România a pierdut 64 de tineri, dar pare că n-a învățat mare lucru din această lecție usturătoare. Nu s-au găsit nici acum adevărații vinovați, n-a plătit nimeni pentru viețile rispite... Doar că, din când în când, dezmeticiți din rănile lor fierbinți, copiii frumoși care au răzbit prin iadul din 30 octombrie 2015 nu ne lasă să uităm. Infirmitățile lor - fizice sau psihice -, purtate cu demnitate, ar trebui să fie pentru noi un strigăt de ajutor la care nu putem răspunde decât prezent!

Rândurile de mai jos consemnează istoria unei zile nefaste, dar și povestea unei fete prinsă în vâltoarea morții și a vieții, în care durerea, puterea, suferința și demnitatea nu se regăsesc în cuvinte, ci în trăsături de caracter.

Pentru că Mariana Oprea operează cu adevăruri dure și face asta cu fruntea sus, merită toate admirația noastră. Mărturia ei, găzduită la adresa ileanaandrei.ro, este de neuitat:

„Cu două săptămâni înainte de eveniment mă angajasem, eram în perioada de probă la o firmă de publicitate.

Îmi amintesc că m-am întâlnit cu fratele meu în drum spre casă şi i-am spus că sunt obosită, dar că, totuşi, aş vrea să ies. I-am zis să meargă şi el, dar nu a vrut, spunând că este prea obosit. Am mers singură în „Colectiv”, unde m-am văzut cu câţiva prieteni. A început concertul şi era o atmosferă foarte frumoasă. Totul s-a petrecut parcă într-o fracţiune de secundă.

Eu, fiind micuţă de înălţime, nu vedeam foarte bine pe scenă, dar am auzit „A luat foc!” Asta nu făcea parte din show! Am văzut că ardea un stâlp. O parte dintre oamenii din jurul meu s-au speriat şi s-au retras către ieşire, alţii făceau poze cu telefonul şi filmau. Eu eram calmă, am crezut că nu este ceva de care să ne temem, m-am gândit că vor veni cu un stingător să oprească incendiul”.


FOTO: Din radiografi a mâinilor Marianei se poate observa cu ușurință faptul că toate degetele de la mâna stângă i-au fost amputate. Mai mult, medicii i-au retezat și două degete de la mâna dreaptă



Amintiri cu părul care sfârâia în flăcări

Ce a urmat? „Mihai, băiatul cu care eram în seara aceea acolo, mi-a zis să ieşim. Între timp focul s-a propagat şi, până să ajungem să ieşim din încăpere, deja jumătate din acoperiş era în flăcări. Am înaintat repede, însă la un moment dat mi-am prins piciorul drept în ceva - nici acum nu ştiu în ce - şi nu am mai putut merge. Am realizat că nu mai pot pleca de acolo şi m-am gândit că trebuie să mă descalţ.

Doar o fracţiune de secundă m-am uitat în spate şi atunci am văzut că vine flacăra către mine. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi acopăr ochii cu palmele. Nu m-am lăsat în jos, nu m-am ferit, mi-am acoperit doar ochii”. De aici înainte, povestea Marianei se transformă, treptat, într-un coșmar trăit aievea: „Singurul lucru pe care mi-l amintesc este cum se auzea părul care sfârâia în flăcări. Sincer vorbind am avut şi un gând ironic - „Ce sfârşit dubios mi-am putut alege!”. Apoi, am leşinat. La scurt timp, m-am trezit. Încă aveam piciorul prins acolo şi mai erau persoane care stăteau pe mine, gemeau, ţipau.

Ca prin ceaţă am văzut cum vine cineva şi mă scoate de acolo. Nu ştiu nici acum cine a fost, nu-mi amintesc chipul lui. M-a tras cu putere ca să îmi desprindă piciorul blocat şi m-a dus afară. Acolo m-am ridicat, eram pe picioarele mele. Mă uitam în jur şi nu îmi venea să cred ce s-a întâmplat, îl căutam pe Mihai şi l-am găsit afară teafăr (…). L-am întrebat cum arăt, pentru că vedeam în jur că toţi aveau feţele negre, hainele rupte. Mi-a zis că sunt bine, să stau liniştită. Eu nu simţeam absolut nimic, văzusem în schimb că, de la coate în jos, nu mai aveam piele pe mâini, îmi atârna ca nişte mănuşi căzute. Nu mai vedeam clar. Simţeam că nu mai am nici tot părul pe cap”.

Păturile de lână de la Spitalul Colțea

Șocată, Mariana Oprea n-a realizat imediat ce i s-a întâmplat: „Au venit câteva ambulanţe, personalul din prima nu a vrut să mă ia, fiindcă era deja plină. M-am urcat singură în a doua, aproape cu forţa. Pe drum spre Colţea, în virajele ambulanţei, mă loveam şi începeam să simt o uşoară jenă pe mâini, pe picioare, pe spate. Dar nu era încă durere. Am ajuns la spital, unde au început să îmi taie hainele de pe mine, dar eu tot nu înţelegeam ce se întâmplă. Mă simţeam bine, voiam doar să mă panseze cineva la mâini şi să merg acasă. A venit un doctor, mi-a dat cu o cremă pe faţă, apoi au început să mi se umfle mâinile. Cu cât trecea timpul, cu atât mi se umflau mai mult şi, la un moment dat, nu le-am mai putut folosi. Mi se făcea din ce în ce mai frig. Nu aveau folii speciale, au pus pături de lână pe fiecare dintre noi... În scurt timp am fost transferată de la Colţea la Spitalul Militar, iar afară, în faţa spitalului, erau ai mei. Şi nu înţelegeam de ce nu au nicio reacţie, de ce nu vin la mine. De fapt, ei nu mă recunoşteau”.

Povestea fetei curge mai departe: „Am stat o săptâmână la Spitalul Militar, nu îmi amintesc prea multe, pentru că eram mai tot timpul sedată. Aveam dificultăţi mari în respiraţie, deoarece am avut şi arsuri interioare, plămânii mi-au fost afectaţi. Pe 7 noiembrie am fost tranferată la Viena, la Clinica AKH. M-am trezit acolo după o lună şi jumătate, prin decembrie. Eu mă tot stresam că trebuie să ajung la birou, iar între timp trecuse o lună şi ceva. Ăsta a fost primul şoc pe care l-am avut. Apoi, am constatat că nu puteam să vorbesc, nu puteam să mă mișc... A urmat vestea că toate degetele de la mâna stângă mi-au fost amputate, iar cele de la mâna dreaptă parţial. Am plâns foarte tare, dar, după ce m-am oprit, am realizat că sunt în viaţă, că am scăpat mult prea uşor. Eram curioasă şi îi tot întrebam pe ai mei cum arăt. Ei încercau să mă protejeze, de aia mi-au şi povestit treptat totul. Cred că şocul cel mai mare nu a fost să accept cum trecusem eu prin evenimentul acela, ci faptul că mulţi dintre prietenii mei nu-l trecuseră teferi”.

Proteza bionică, o mână artificială controlată de creier

LIVE BLOG Franta - Romania. Tiriac, decizie neasteptata. EXCLUSIV A anuntat aseara

Pagina 1 din 2





Stirile zilei

Alte articole din categoria: EVZ Special

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI