Cu nevasta îi merge bine la pat. S-a obișnuit cu ea. Cu amanta nu e bine deloc. Îi zburdă fluturii prin pelvis de zici că are 18 ani, nu 40. În loc să fie taurul comunal, de pe vremuri, a ajuns un iepuraș care într-un minut, maxim două, dă să se ascundă în vizuină. În vizuina sa de suflet...

La o masă, într-un loc cu iz de pâslă, stau doi proptind câte o bere. Sunt prieteni prin ani și viciu. Frăția lupilor jerpeliți. Parcă mai ieri mușcau cu colții. Astăzi doar stau. El l-a scos pe el din cutiuța în care stă ascuns, de la o vreme. „Haide, bă, să-ți dau o bere!”. S-au văzut la intersecție. S-au salutat din ochi. S-au poziționat unul lângă celălalt în timp ce traversau. Azi, ca și ieri, ca și acum o mie de ani. Doi tovarăși. Și-o masă printre. Cel puțin unul știe că ar trebui să vorbească. Cel puțin unul știe că n-are cuvintele la el. E dubios. Oare cum s-or descurca muierile? Cu claca lor, cu discuțiile de vergeturi, diete și tampoane. Cu bârfa. Cu lanțul de farmacii pe care și le aruncă de la una la alta. Cu homeopatele și capsulele cu coacăze negre. Cu vizitele lor periodice la ginecolog. E un mister cum pare că se plâng din orice, la fiecare pas. Dar, uite, măcar vorbesc. Vorbesc, se descarcă, se isterizează dar parcă sunt mai normale la mansardă. Bărbații nu fac asta. Bărbații se pricep la două lucruri: turnatul berii, și glumele monosilabice. Glumele sunt de două feluri: despre femei, preferabil blonde, preferabil proaste și despre labagii.

Un pic despre onaniștii comuni

Labagiii, în folclor, sunt dez-bărbații. E-masculații. Secretul din dulapul fiecărui purtător de „organ”. La purtător. Când ești cățelandru, portul discuției e despre păsărica pe care-ai prins-o. Până la 30 de ani, vânătoarea de vrăbii e sport masculin. După 40 de ani, colecția de zburătoare devine o tendință la amintire. O reminiscență proustiană. O căutare a timpului pierdut. Foștii camarazi de arme blonde, brunete și roșcate își studiază, absent, gesturile rituale. Berea nu se apucă de gât. Semn rău. Eticheta berii nu se cojește. Semn și mai rău. „Nu bea ca nesătulul. E de prost gust!”. Și nu te plânge ca o babă. Strici „feng-shui”-ul. De fapt, conversația zilei nu s-ar fi putut purta în trei sau mai mulți. S-ar fi găsit repede unul să o dea pe caterincă. S-ar fi scobit prin vreun sinus maxilar vreunul să o dea cu: „Bă, ne lași!?”, apoi s-ar fi hăhăit băieții și totul s-ar fi evaporat într-un nor de ceață a minții.

Îi dai una în cap sau nu!?

Confesionalul masculin e greu, sculptură în bronz, cuvintele se scot cu cleștele, propozițiile sunt scurte, opintite, durerea rușinii e punctată doar de sorbitul prelung, ceva să-ți ude gura uscată. Doar ai în spate zeci de ani de experiență, născuți din îndemnul părintesc: „Nu te plânge ca o fetiță!. Tu ești băiat, ai să fii bărbat!”. N-ai voie să te plângi. N-ai voie să-ți arăți interiorul. Dar uite că nu se mai poate. Este asta sau Bălăceanca. Așa că, tentând marea cu degetul, începe povestea. Cum s-o zici? Hai s-o zici cu o tentă de glumă. Hai s-o aterizezi de parcă nu e mare lucru. Începe cu o întrebare. „Băi ție si s-a întâmplat vreodată?”. „Ce?”. „Știi ce...”. „Nu știu ce, despre ce vorbești?”. „Știi tu...”. Cu înțeles. Știi tu. „Ah, aia? Băi nu știu ce să zic. Adică, na, cred că li se întâmplă multora și nu vor să vorbească despre asta”. „Exact. Dar nu despre asta vorbesc...”. „Aha. Adică nu, cu asta n-am nici o problemă”. „Păi acum?”. „Ete-așa”. „Adică încă se mai scoală Măria dimineața?”. „Da!”. Râset nervos. N-are să fie o discuție ușoară. Mai bine să mai sorbi un pic din lichidul amar, calmant de nervi și de sete. Păi și atunci? „Nu măh, treaba e că Măria se scoală, e vioaie, e zglobie, doar că un pic prea...”. „Cum un pic prea?”. „Prea...”. „Păi, dă-i și tu una în cap și după aia-ți faci treaba!”. Am încercat, tot la fel e. Apologetul e în poziție circumflexă în timp ce-și risipește drama pe tăblia mesei. Au și bărbații tabu-urile lor. Mai negre. Mai gotice. Imposibilitățile vorbei. Te ia cu transpirații.

De ce femeile discută mai repede despre conținutul chilotului

Femeile au atâtea sinonime pentru capitolul disfuncție. Cu secrețiile, cu PMS-ul, discută atât de lejer despre conținutul chilotului. Bărbații nu! Și conversația urcă, bolovănos, spre literal. „Termin prea repede!”, bolborosește el vinovat. Și tac. Amândoi. Anatema masculinității. În adolescență, nu îndrăzneai să spui așa ceva. Te terminau tovarășii. La foc de tabără, când se spuneau povești vânătorești, fiecare era un pui de Samson. Dar nu azi. Azi Samson și-a pierdut pleata. Și numai cu ea, continuă. „Cum numai cu ea?”. „Da. Doar cu ea! Adică am încercat și cu altele, la dracu, îmi pierd mințile, m-am dus să văd, poate am vreo problemă!”. „Păi și ai? N-am, dar când sunt cu ea, am. Adică simt, așa, că vreau să mă afund cu totul, o iubesc, înțelegi? Poate că asta e problema, răspunde socratic Socratele gustului tare și amărui”. „Poate că te gândești prea mult. Adică poate pui prea mult suflet...”.

Secrete bărbătești știute de toată lumea

Dialogul alunecă în absurd și abstract.Credeai că ajută. Nu ajută. Omul din fața ta e la fel de neajutorat ca și tine. „Mașinăria” nu a venit cu instrucțiuni de folosire. Adică a venit, dar totul e rudimentar. Spal-o bine, folosește-o regulat, nu te lua după ea tot timpul, nu gândi cu creierul de jos și-alte vorbe de duh din același catalog. În exasperarea tăcerii unul propune. „Poate-ar trebui să vorbești cu cineva”. „Cu cine? Am zis să vorbesc cu tine”. „Păi și eu ce să-ți fac, să ți-o scutur eu?”. „Habar n-am. Să nu cumva să mai zici cuiva că te omor!. Te rup cu mâinile mele, auzi?”. „Da, mă, nu-ți fă probleme, rămâne între noi!”. Rămâne între ei. E o bulă citadină de ne-vorbit la uși, porți, botezuri, parastase. „La urolog ai fost?”. „Am fost, zice că n-am nici o problemă, totul e în regulă. Nu știu unde să mă mai duc”.

Soluții de pahar

Este deprimat. E deprimant să vezi un bărbat deprimat, biet băiețel căruia i s-a rupt capul la soldățelul de plumb. Frică. Frică oedipiană. Ce mai rămâne din tine dacă nu-ți mai merge jucăria. Care n-a fost niciodată o jucărie, dar azi îți vine să-i zici așa cu speranța că poți să-i schimbi bateriile, sau firele, sau s-o lipești cu prenadez. Nimic nu funcționează. „Du-te și tu la un psiholog!”, mormăie vocea și se-ascunde înapoi în spatele berii. „Psiholog?”. „Da, mă, cică ăștia fac minunii”. „Poate mi-o fi făcut careva farmece. Mai bine mă duc la una să-mi descânte”. Râd amândoi, brusc relaxați. Da, sigur e asta. Poate-ți și cântă la saxofon de banii ăia. E ceva magic în posesia unui falus. Nu zicea că bărbații au un falus, iar femeile sunt un falus? Acum izbucnesc amândoi într-un râs spasmodic. „Da, doar că femeia ta e prea zeloasă!”. Hohote. „Dă-i, măh, o șansă. „Cui, Măriei?”. „Nu, boule, psihologului!”. Și alte hohote. Un pic de lacrimă la colțul ochiului. Nu știi dacă de râs sau de plâns. „Știi pe cineva?”. „Nu, dar mă interesez”. „Bine”. „Hai noroc!”

Și ciocnesc. Termină spășit berea. „Mergem?”. „Mergem”. Plătesc, se ridică, pleacă. „Băi dar mergi cu mine, da? Că nu mă duc singur să mă fac de râs”. „Da, mă, sigur, nu fii copil”. Îl ia frățește de umăr. Îi dă un ghiont, ca în copilărie. Pe-o stradă, în Marele Oraș.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru