Vă vine să credeți? Cel mai faimos chitarist din istorie, Andres Segovia, nu a cîntat niciodată în public cea mai celebră compoziție pentru chitară, Concierto de Aranjuez de Rodrigo.
Nu-i vorbă, avem zeci de înregistrări briliante cu faimosul opus, ba chiar criticii muzicali specializați în acest instrument sîtn exasperați de cîte ori sînt puși să mai facă o cronică unei noi înregistrări a Aranjuez-ului, atîta sînt de multe și de dese, dar reticența lui Segovia a făcut istorie. Motivația, mai ales, surprinde. Rodrigo a dedicat concertul prietenului său, imensul chitarist Regino Sainz de la Maza, care l-a și cîntat în premieră, în 1940, la Barcelona, în somptuosul Palau de Musica – binecunoscut tuturor celor care vizitează irezistibilul oraș catalan.
Ei bine, Segovia îl percepea pe de la Maza drept rival și a socotit că dedicația compozitorului exprimă o opțiune a acestui în termenii „ori el, ori eu”, așa că a decis să se țină departe de acest concert. În plus, aș putea jura că pe măsură ce faima concertului creștea, celebritatea lui Segovia lua și ea amploare – așa că de la un moment încolo simt în rezistența marelui chitarist și o ambiție negativă împietrită cu vîrsta. În paranteză fie spus, Rodrigo s-a revanșat și față de marele Segovia: în 1954 i-a dedicat cea de-a doua cea mai faimoasă compoziție a sa, intitulată „Fantezia pentru un gentilom”, în care gentilomul era chiar Segovia. Firește, chitaristul a cîntat premeira mondială a acestei compziții și a înregistrat-o de cîteva ori. Multe se pot repara pe lumea asta, dacă există suficientă inspirație...
Nu se prea știe despre Joaquin Rodrigo (1901 – 1997) să fi cîntat la chitară. Se știe, însă, că a fost un pianist de mare virtuozitate și un compozitor sensibil, prolific, emblematic pentru muzica spaniolă a secolului trecut. De la vîrsta de trei ani a fost aproape orb. A trăit, cum se vede, cît secolul și, la senectute, devenise un adevărat monument cultural viu pentru Spania. În 1991, cu ocazia împlinirii a 90 de ani, regele Juan Carlos l-a înnobilat cu titlul – cum altfel? – de Marqués de los Jardines de Aranjuez.
Povestea concertului de Aranjuez nu are profunzimi deosebite. Muzica i-a fost inspirată lui Rodrigo de minunăția grădinii palatului regal de la Aranjuez, pe care Rodrigo a vrut să o zugrăvească cît se poate de fidel în muzică. A vrut să dea expresie muzicală senzației de plăcere rafinată pe care o simți plimbîndu-te printr-o grădină regală, să se simtă, muzical, adierile parfumate, ciripitul păsărilor, șoapta fîntînilor, răcoarea havuzurilor, gingășia florilor, unda de melancolie a plimbării solitare prin spectacolul atent regizat al vegetației. Concertul e de un lirism irezistibil, are atmosfera unei înserări andaluze, cu ornamente care amintesc de flamenco și linii calde în a căror textură se simte influența arabă. Dintre cele trei părți ale concertului, fără îndoială că cea de-a doua, adagio, este cea mai cunoscută.
Asupra genezei ei s-au și făcut speculații. Mulți au simțit în ea neliniște politică, dat fiind că acest concert a fost compus la Paris, unde Rodrigo a stat pe parcursul războiului civil spaniol și unde a trăit angoasele și spaimele sfîrșitului anilor 30, cînd tocmai se încheiase tragic un război civil care îi distrusese țara și începea un război mondial care va distruge lumea. Memoriile soției sale, pianista turcă Victoria Kamhi, vor arunca o lumină mai personală asupra acestui adagio, ca o îngîndurare care drapează o frunte tînără și luminoasă. Pierderea unei sarcini, își amintește ea, l-a făcut pe compozitor să fie trist în vremea aceea.
În orice caz, nu cred că există documentar despre Spania sau despre ceva spaniol să nu folosească adagio-ul din Aranjuez drept coloană sonoră. Acest adagio exprimă Spania într-o asemenea măsură, încît a devenit un simbol național.
Sigur că marea problemă a concertului este că e supercunoscut. Așadar, pentru unele urechi mai rafinate, cel puțin, e deja banal. Ca să mai descoperi ceva neașteptat în el e nevoie de un efort real. Nimic nu mai e surprinzător în acest concert atît de cîntat. Totuși, această celebritate a Aranjuez-ului nu este gratuită și nici, ca altele, rezultatul unei uimitoare și generale lipse de bun gust. Dimpotrivă, uimitor este că tocmai o lucrare de o asemenea sensibilitate, de o asemenea calitate estetică, de un asemenea bun gust a ajuns atît de celebră! Și tocmai pentru că pare banală astăzi, este de amintit că, la vremea compoziției sale, lucrarea a fost de o noutate formidabilă. Întîi, că este primul concert pentru chitară și orchestră din istoria muzicii. În al doilea rînd, pentru că păstrează un echilibru uimitor între instrumentul delicat, discret, intim, aproape timid care este chitara și întreaga orchestră. Nu doar că nu există nici un moment în care orchestra copleșește chitara, dar dialogul dintre tutti și chitară este vibrant și perfect coerent.
Sugerez, acum, una dintre înregistrările Concertului de Aranjuez care mie îmi plac cel mai mult: Manuel Barrueco. Evident, oricînd pot fi ascultate și interpretările unor mari artiști precum Paco de Lucia, Julian Bream, John Williams ori, mai aproape de noi, Milos Karadaglic.
Recomandările noastre
